Sunt datoare unui plop bătrân
Care și-a smuls frunza la plecarea ta
Să nu-mi tremure în suflet până vii
Și să cred o vreme că te pot uita.
Mă amenință cu ochii lui de muguri,
Prinși pe ramuri ca niște altoi,
Că din coaja ce-i strânsese-anume,
Au să crească frunzele-napoi.
Și mă tem de trupul lui, de ochi,
Dar aștept în liniștea târzie,
Ca într-un regat de muguri, unde
M-ai lăsat pentru o datorie.
Și nu știu dacă vei mai veni
Și nu știu de ce, dar mi se pare
Că după atâta vânt și iarnă
Frunzele vor tremura mai tare.
vezi mai multe poezii de: Ileana Mălăncioiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.