În miezul nopții lunilor de mai,
Deodată casa se-nroși;
Erau scânteile din anotimpuri,
Când vântul gurii îi povesti
Despre o pasăre măiastră,
Despre câțiva picuri reci de sânge,
Acolo unde iarba nu creștea,
Acolo unde salcia-i era cerului mireasă.
Un pumn de aur numărat,
Și-un cal spre stele șaua își puse,
O ciuntă Vineri plângândă,
Cu grâu își alăpta veșmântul.
Din sobă o turtă bagă-n gură,
A nopții lună de rugină,
Când răgușite păsări mari,
În cuiburi plânsul și-l coceau.
În jurul meu genunchii albi,
Ședeau pe pietre tari și negre,
Când mâinile îmi pătimeau,
Toți șoimii se-adăpau c-un fulger.
De strajă stau castanii rotofei,
Cu haine maronii de toamnă,
În pivniță un vin curgea din damigeană,
Când dopul și-l ridică de pe nori.
Îmi pare că se face dimineață,
Dar bine spun doar mi se pare;
Cu hârtiile am semnat scrisori pe mare,
Și martori fuseră dragonii mov.
Eu mă vedeam în lanuri nalte,
Un fel de stea căzută pe pământ,
Îmi adunăm albastru-n palme late,
Și deveneam pădurii stejar de fum.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.