ÎNNOTĂTOAREA
Stăteam pe malul lacului, în dimineaţa însorită
A unei zile de smarald; vedeam cum trece trupul gol
Al unei fete ce, frumoasă, traversa valurile domol,
Priveam planctonul auriu în depărtarea infinită,
Şi toţi în taină admiram acel superb şi suplu craul
Cu care fata se ducea spre larg, aşa solemnă şi privită
Părea o stranie vietate cu apa caldă înrudită,
Întruchipată din putere, apă, visare şi nămol ...
Deja, ajunsă-acum în larg, vedeam doar apa ca un nor
De stropi ce se duceau cu ea: egal, plăcut, răscolitor,
O spumă albă însoţea umerii lungi ai celui tors;
Cu toţii ne uitam tăcuţi, cum fata albă se ducea,
Până a dispărut de tot, cu picătura ei de nea,
Şi-atuncea ne-am privit uimiţi, căci fata nu s-a mai întors.
vezi mai multe poezii de: Vasile Cornel
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
La titlu s-a strecurat o greșeală :)
Adina Speranta
luni, 20 martie 2023