În casa noastră de cenușă,
Cu candelabre împăienjenite,
Pe-un scaun de stejar regal
Stau și privesc tulburi apusuri.
Oglinda picotește întemnițată,
Sub ochiul tău albastru, nins,
Din brațele-i de lemn sculptat,
Ies cuiele să-i vadă albul.
În cuib de cearcăne zâmbești,
Ca un flăcău fără părinți,
În nopțile-mi cu pui de corb,
Îți alăptez o lacrimă din ochi.
Privim cum se-nalță dintr-o carte,
Fosforescente artificii luminoase,
Le prinzi lumina cu clipiri de pleoape,
Și eu le mângâi geana moale.
Din foi de ceară picură o stea,
E roșie ca focul de cărbune,
Ca vinul dulce dintr-o cană,
Uitat pe-un pupitru fumuriu și vechi.
Oare ce vor să ne spună scândurele lui,
Ce poate povesti un lemn tăiat,
Că sub cabană curg izvoare moarte,
Și c-au secat pădurile în lut?
De umbra noastră au fugit toți leii,
În văzul sarcofagului ars, de carton,
Făcut-am cărămizi din toate foile,
Unde m-am închis mireasă infernală.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.