În spatele porților întredeschise (fragment)
Adăugat de: Lucia Eniu

14 decembrie 1922


Tabloul reprezenta un peisaj. Un drumeag de ţară printre garduri vii, cu mure, mere pădureţe, porumbele şi măceşe. Un drumeag frământat de noroaie uscate de vânt şi de soare. M-am ridicat din pat să-l privesc mai de aproape. Nu-mi aminteam când anume îl aşezasem acolo, pe peretele dinspre răsărit. Înaintam spre tablou ca o nălucă şi, pe măsură ce mă apropiam, drumeagul se lărgea tot mai mult, gardurile mi se deschideau înainte, simţeam dogoarea soarelui şi, sub tălpi, asprimea pământului brăzdat de ploi. O boare de vânt cald mi-a mângâiat faţa şi mi-a adus mireasmă de fâneţe şi de fructe. În depărtare, s-a auzit, hurducăind, o căruţă. Şi galop de cai. Se apropiau. Am întors capul şi m-am tras spre gardul viu cu mure mari, lucioase. Căruţa, trasă de doi cai murgi, înainta zgomotos, legănându-se, zbuciumată, ca o femeie apucată de streche. În ea, două femei şi un bărbat se străduiau cum puteau mai bine să se ţină locului, printre câteva coşuri de răchită goale şi furci, greble şi…
- No, hai, dară, suie odată, că-i târzâu tare, spuse una dintre femei.
Căruţa se opri în faţa mea, scuturându-şi scândurile coapte de vreme.
- No, hai, amu, reluă femeia, întinzând braţul spre mine, autoritară. Hai şi-i sta pă tari coşară, adăugă ea într-un grai pe care m-am străduit să-l înţeleg cât mai bine. Era o femeie pogană, cum se spune în lumea satului, frumoasă, trecută bine de prima tinereţe, cu ochii verzi şi păr roşcat.
Stratul de fân pe care mă aşezasem între cele două femei era dogoritor. Tălpile îmi ardeau, de parcă aş fi stat pe jar. Căruţa s-a pus în mişcare brusc, scuturându-mă ca pe un pom la vremea culesului. M-am lăsat pe spate, am închis ochii, apoi i-am deschis. O perdea de crengi se revărsa deasupra mea, ameţitor de repede, o apă verzuie cu reflexe aurii. Mirosea a fân proaspăt cosit. Se întretăiau, în urechile mele ameţite de vânt, glasuri de oameni cu vâltoarea de glăsuiri din fâneţe: ciripit de păsări, ţârâit de greieri, trosnet de crengi, foşnet de frunziş. Căruţa s-a oprit brusc. Unul dintre cai a nechezat puternic, smucindu-se.
- No hai cu tata, Lină, hai cu tata!
Glasul s-a înălţat blând, o tonalitate joasă, cu inflexiuni grave şi cu accente de duioşie. M-am ridicat, mirat din cale-afară. Rămăsesem singur în căruţă. Femeile descărcau coşurile şi uneltele. Bărbatul dezhămase caii şi-i lăsase la umbră, sub coroana generoasă a unui nuc bătrân. Înalt şi bine legat, cu părul alb, căzut pe umeri, cu o cămăşoaie mare, albă şi ea, cu pantaloni largi, părea un zeu coborât pe razele piezişe ale amiezii. Mângâia calul şi-i şoptea la ureche vorbe numai de el ştiute. Femeile au trecut pe lângă mine, legănându-şi agale şoldurile pe care le ghiceam generoase sub îmbulzeala de pânzeturi care le acopereau. Purtau pe cap cârpe înflorate legate la spate. Coşuri de răchită în mâini, greblă şi sapă pe umeri.
- No, măi, Leamu, auzi, tu, noi merem cătă pădure, să vedem cum îs croampele, bine, dară?
Bărbatul s-a întors. Mi-a zâmbit, complice, printre priviri albaste, hipnotice. Pe faţa-i prelungă, încadrată de plete albe şi brăzdată de vreme, s-a aşternut o pace adâncă. Cerul s-a pogorât printre clopoţei şi flori de pelin şi m-a apăsat pe creştetul capului, ca un părinte care-şi mângâie odorul plâns. I-am simţit măreţia pe umerii care au prins să-mi tremure. Pământul s-a ridicat ca un uriaş învrăjbit, s-a rostogolit peste mine cu frunze de trifoi şi fire de iarbă. Mi-a străpuns ochii şi mi-a sfârtecat privirile. Noaptea s-a lăsat peste găvanele mele sângerânde şi durerea m-a prăvălit în vâltoare. Caii au prins a râde în hohote, ca un răpăit de ploaie de vară. Căruţa şi-a deschis petale de floare năclăite de glod. Femeile au hohotit şi ele, învârtind în aer şerpi dolofani. O coasă s-a ridicat în vâlvătăi de foc îngheţat şi-a sfârtecat trupuri rămuroase. O ploaie de frunze s-a abătut cu fulgere albăstrii peste noaptea mea…
În aşternutul de cânepă, trupul meu istovit a început să tremure. Se lăsase frigul. Focul din vatră se stinsese de mult, în noaptea care se scursese. Pe peretele dinspre răsărit, nici urmă de tablou. L-am găsit pe podea, cu pânza şi ramele rupte. Drumeagul se spărsese în bucăţi, rânjind ca o babă ştirbă. Durerea de cap pe care o simţeam era apăsătoare. O lespede de cer. Ameţitoare.
M-am trezit aproape de amiază. M-am dus la geam. Ningea ca-ntr-un basm din acelea spuse la gura sobei. Pe peretele dinspre răsărit, nici urmă de tablou. Doar nişte fotografii vechi cu rame de lemn, aceleaşi pe care le ştiam, le găsisem în pod, îmi plăcuseră şi le făcusem loc acolo, pe perete. Fotografii de familie. În mijlocul unui grup de ţărani, o fată frumoasă zâmbea misterios.
- No, asta ia-i muierea lu’ Leamu, domnu’ Vlad. Când era tânără. Tare drăcoasă o mai fost. Da’ mândră tare. Cu păru’ roşu ca vişina când îi coaptă bine şi cu ochi verzi.


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

V!

narcispurice
narcispurice
vineri, 01 ianuarie 2021