În spatele porților întredeschise (fragment)
Adăugat de: Lucia Eniu

19 septembrie 1922

Citesc, într-una din paginile pe care am reuşit să le descifrez :

Lina

Era una din zilele acelea de joi, zi de târg în care ne adunăm, din vremuri vechi, să vindem şi să cumpărăm, să facem troc, să bem adălmaşul şi să adăstăm la vorbe cu neamurile şi cu şogorii de prin satele de primprejur. În târgul de vite, în îmbulzeala de bivoli, oi, vaci, capre, porci şi tot felul de păsăret, soborul cailor apărea ca un templu luminat de zeci de ochi alungiţi, capete falnice împestrite cu coame bogate, boturi umede şi crupe măiestre, picioare lungi, bine arcuite. Au fost şi sunt, pentru mine, de-acum şi până la sfârşitul zilelor mele, cele mai binecuvântate creaturi pe care Dumnezeu le-a dat pe pământ.
Încă din pruncie, caii mi-au fost prieteni buni. Am găsit,la ei,graţie, blândeţe şi robusteţe, mândrie şi cutezanţă, puritate şi gingăşie. Caii au fost primii mei tovarăşi de joacă. De la ei am învăţat să fiu dârz şi să-mi înfrâng teama, să lupt pentru ceea ce vreau, să fiu vertical şi să urmez calea dreaptă. Tot de la ei am învăţat să-mi înfăţişez cu mândrie portul, să stau drept, să judec aşişderea şi să fiu cald şi bun.
Pe Lina am văzut-o de cum am ajuns în dreptul cailor. Am rămas locului, ca o stană de piatră. Nici nu aveai cum să n-o vezi şi să n-o auzi. Îşi ridicase picioarele din faţă, nechezând furioasă. Părea să aibă flăcări în ochi. Era înspăimântată şi înspăimântântătoare, dar atât de frumoasă ! Mi s-a spus că era nemăsurat de rea, că muşca, lovea, era de nestăpânit. Stăpânul ei, un cunoscut dintr-un sat vecin, voia să scape cât mai repede de ea. Îi muşca pe ceilalţi cai. Îi distrusese livada. Lovise un copil. O bătuse crunt. O adusese acum la târg, fără mari speranţe. Lumea se ferea de furia ei.
Dar eu apucasem s-o privesc în ochi. Un preot bătrân mi-a spus, cândva, că am ochi de meduză. Nu l-am înţeles, atunci, dar mi s-a întâmplat să ating cu privirea şi să produc teamă. Am privit-o pe Lina adânc în ochi. şi, dincolo de toată răutatea pământului, de înverşunări şi nesupuneri, eu am văzut lumină, o pace adâncă şi spirit liber, dor de ducă, dragoste de pământ şi de cer. Aşa am ajuns eu stăpânul Linei. Mi s-a supus, de îndată ce am întins braţul spre ea. Am mângâiat-o şi i-am simţit, sub părul mătăsos, acea zvâcnire pe care aveam s-o iubesc până la ultima ei suflare.
Lina a murit cinci ani mai târziu. A căzut într-o râpă. Am coborât cu sufletul strâns în chingi de durere. O durere fără seamăn. M-am lăsat în genunchi, lângă ea. Avea ochii sticloşi şi horcăia. I-am ţinut capul maiestuos de culoarea abanosului în braţe şi-am simţit, n-aş putea spune în ce fel, cum i s-a scurs viaţa din trup. O parte din mine a murit acolo, în râpa aceea.
Caii sunt pasiunea mea. Îi iubesc şi-i îngrijesc. Şi n-aş putea trăi fără ei. Lina a fost fără pereche. De la moartea ei, caut, la târguri, acea lumină pe care am descoperit-o în ochii ei, acea dorinţă de a trăi, acea sete de libertate nesfârşită şi acea înverşunare care m-au îngenunchiat cândva. Nu le-am mai găsit.


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.