În spatele porților întredeschise (fragment)
Adăugat de: Lucia Eniu

O altă fiică a lui Leamu, despre care aflam abia acum. Nana Salvina o lăsase undeva, pe drumul aducerilor aminte, pierdută printre atâtea întâmplări care se perindaseră. O regăsisem eu, o descopeream între rândurile unor scrisori strâns legate cu o panglică ruginie. Pline de tristeţe şi zvâcnind de dor. Suflet chinuit. Suflet tânăr, încorsetat în neputinţă şi nerodnicie. Despre ea, despre această Sabină pierdută în păienjenişul strălucitor al Parisului, îmi îngădui să aştern câteva rânduri, încercând să compun, ca într-un joc, o poveste sfârşită tragic, s-o impregnez, atât cât mă pricep, de gustul acela amar, atât de familiar, al neîmplinirilor.





Baladă marină

- Nu-mi place culoarea lunii în seara asta. Ieri, părea să fie aproape perfectă. Nuanţa sa fascinantă atrăgea toate privirile. Cerul întreg era strălucitor. Marea părea şi ea de foc şi valurile îi purtau trupul portocaliu spre plajă. Ieri, plaja era plină de lume. Acum, vezi şi tu, e pustie şi luna şi-a pierdut strălucirea. Marea a aţipit sub cerul gol. O tăcere adâncă se lasă peste fire. Totul în jur este pustiu.
- Doar paşii. Mii de paşi…spre mii de cărări…
- Pierduţi pe plaja imensă…
- Un şir de du-te-vino nesfârşit. Unii se îndreaptă spre mare…
- Valurile îi poartă departe…
- Unii sunt repezi…
- Se învârt…
- Se opresc…
- Se întretaie…
- Vorbesc…îşi răspund…
- Ca noi…
- Plâng…
- Strigă…
- Visează…
- Povestesc…
- Ai ascultat, vreodată, vocile paşilor pierduţi în nisip ? Strigătele ? Confesiunile ? Nisipul fierbinte, greu, rafinat, glăsuind aurit sub razele soarelui, fin şi trecător, clepsidră gigantică pierdută în vânt şi regăsindu-se sub paşii noştri, alunecând lin spre mare, purtat până departe de valuri şi revenind încununat cu alge şi scoici…Paşi, pretutindeni paşi pierduţi…Urme de destine întretăiate în nisip…
- Mi-ar plăcea să le cunosc poveştile. Să-mi vorbească. Să se metamofozeze, să devină, din paşi, voci, gesturi, culori. O întreagă umanitate încrustată în nisip…
- Mie…
Un vânt uşor respiră pe suprafaţa apei. Valuri mici se trezesc, cresc şi se pierd în firimituri de spumă. Un vânt uşor mângâind nisipul. Si, sub această mângâiere nocturnă, paşii se animă, încep să valseze, se unesc, pentru a se dizolva într-o imensă întindere nisipoasă, mută şi neliniştitoare.
Tăcerea se lasă peste fire ca un zid de piatră. De-a lungul cărării, cele două voci se pierd în noapte. Şi, în acest peisaj pe care nimeni nu-l mai contemplă, rămâne de veghe doar luna, pitită sub văl de nor cochet…
* * *

Chircită în fotoliul vechi, tremurând înfrigurată, tânăra privea cu ochii încercănaţi foaia de hârtie mâzgălită cu litere negre. Scriitura sa. Cu un gest furios, incontrolabil, cam ridicol de tragic, totuşi, rupse foaia în bucăţele, le aruncă şi le privi ridicându-se în aerul cremos al camerei numărul 5, de la etajul 1 al pensiunii Madamei Gênier, 15, rue de la Paix, Paris. După câteva secunde, lăsă să-i cadă privirea pe patul răvăşit, loc comun al viselor şi nebuniilor sale, al fantasmelor şi disperărilor de tot felul. Făcu ceea ce făcea în fiecare zi, la aceeaşi oră, după lectura foii scrise în timpul nopţii. Dar, de data aceasta, lacrimile se dovediră a fi mai puţin usturătoare decât cele de ieri, semn că obişnuinţa şi monotonia se instalaseră confortabil în camera cu suspine.
Această scriitură nocturnă, incitantă, misterioasă, pusese stăpânire pe ea, pe corpul său gol, pierdut, noaptea, în imensitatea patului, pe spiritul ei pătrunzător şi pe visele sale cele mai intense şi îi invadase cele mai adânci straturi ale conştiinţei. Era acel «nec plus ultra» al existenţei sale, era, de ce nu, rostul ei de-a fi acolo, vie şi nefericită, culcată într-un fotoliu stil obscur, ascunsă în camera banală a unei pensiuni modeste.
În ziua de 10 octombrie a anului 1895, când sunase la uşa Madamei Gênier, aceasta (o damă în neglijeu negru cu floricele violete, bucle de aur false şi privire de vampă) o primise în biroul său pătrat şi impersonal, unde întrebările scurte şi seci, precise şi indiscrete păreau să rivalizeze cu nişte bombardamente.
« - Ah, bon, o scriitoare, aşadar ; vă veţi potrivi de minune cu peisajul pensiunii mele. La etajul al doilea, domnul Label, artist plastic de origine obscură (voce joasă, aceeaşi privire de vampă). La etajul întâi, la dreapta, mademoiselle Couchetard, artistă cântăreaţă, talent îndoielnic şi fese revoluţionare (acelaşi timbru vocal, aceeaşi privire de vampă, plus un surâs enigmatic). Şi, în fine, la al treilea, scumpul şi dragul domn Criard, mim celebru, musculos şi fermecător (nici urmă de privirea aceea de vampă, de voce groasă, doar suspine şi clipit des. Şi bătăi necontrolate de inimă). Iată. Cu dumneavoastră, tabloul este complet. O pensiune creatoare. »
« - O, vai ! O oază de spiritualitate, ce să mai spun ! Şi dumneavoastră pe post de Mecenă cu bucle de aur », gândise ea, disperată şi nenorocită la vederea zidurilor artistic roase de mucegai. Drumul său creator, ascensional (vai, ce cuvinte ! Cuvintele mari, pompoase, erau, de altfel, specialitatea ei), presărat cu îndoieli, cu lipsa de încredere, cu teama de eşec, felul său de a fi complicat şi absurd, uneori, toate astea o împiedicau să avanseze. Micii paşi pe care-i făcea, temători şi haotici, se retrăgeau la vederea atitudinii sale negative. La fel ca valurile…


* * *



Gustul jocului

Mi-a plăcut întotdeauna jocul. Jocul de-a v-aţi ascunselea, şahul sau şotronul, deopotrivă. Mi-a plăcut atât de mult jocul, simplu sau complex, cu glăsuiri magice, cu refrene copilăreşti, jocul antrenant, fascinant, care bucură şi aduce lacrimi în ochi, jocul care te sfârşeşte de puteri, dar care te urcă pe culmi de glorie, am iubit atât de mult jocul, încât, şi astăzi, la vârstă când copilăria mi-a rămas doar în suflet, mă gândesc la el cu nostalgie şi regret. Şi-mi amintesc cu o imensă plăcere refrenele pe care, în anii dintâi ai existenţei mele, le cântam cu tovarăşii mei de joacă, fericiţi şi lipsiţi de griji, neştiind că, mai târziu, singuri, faţă în faţă cu viaţa, pe drumul fără întoarcere, jocul va exploda în mii de faţete, va deveni serios, uneori tragic, va nenoroci destine şi va ucide fără remuşcări.
Copii ai unei eternităţi efemere, jucăm cu toţii jocul vieţii, fiecare în felul său, nefericiţi în faţa regulilor sale stricte, fericiţi, uneori, să câştigăm şi să cunoaştem mici bucurii de o clipă.
În această viaţă pe care o trăiesc mai bine sau mai rău, legată intim de joc, în felul meu intens şi cu ardoare, mereu gata s-o iau de la început…
Sfârşit. Scrisul se oprea brusc, invitând la o reluare, la o continuare pierdută pentru totdeauna în noaptea care se sfârşea. Ezită. Era pentru prima oară când ezita şi mâinile îi tremurau. Aceste rânduri o fascinaseră. Cuvinte simple, fraze banale, prea greoaie, prea lungi, un strop de filozofie de doi bani. Şi totuşi…
Reciti rândurile. Ieri seară, înainte de a stinge veioza, aşezase ordonat foile şi călimara lângă paharul cu apă. Şi se gândise la copilăria trăită în ţinutul acela îndepărtat, la poalele munţilor, într-o ţară mică, dar atât de frumoasă. Se gândea prea des acasă. Se revedea copil în braţele unui tată care cunoştea gustul jocului. Şi iată că, noaptea, pe jumătate adormită, cu ochii aproape închişi, scrisese aceste rânduri stângace, abia lizibile. Era un început. Ea, scriitoarea fără scris, care visa la o operă grandioasă, ea, care distrusese atâtea pagini scrise în timpul nopţii, dictate de un zeu păgân al inspiraţiei, învăluite în îndoieli, ea, misterioasa locatară a camerei numărul cinci, despre care nimeni, nici chiar Madame Gênier nu ştia nimic, ea, justiţiara viselor sale împrăştiate pe hârtie, ea surâse, pentru prima oară, în faţa acelei ferestre adormite, în lumina cerului de primăvară pariziană.


* * *


Un stol de fluturi albi. Iată ce văzu Madame Gênier când deschise uşa camerei numărul cinci. Era una din acele dimineţi de mai scăldate în lumină, copacii se înveşmântaseră în flori şi soarele îşi făcea atât de bine treaba, încât oraşul semăna cu un ocean de aur. Un vânt cald ridica în aer flori, miresme, claxonul unei maşini timide, gânduri, mult praf şi …fluturi de hârtie.
Madame Gênier scoase un ţipăt scurt, impersonal, la vederea corpului inert culcat pe patul răvăşit. Mademoiselle admira în tăcere plafonul pictat, de unde pluteau haotic spre parchet ultimii fluturi (de hârtie…, bolborosi Madame Gênier). Cu braţele larg deschise, ea părea că îmbrăţişează universul întreg, cu tot cu Madame Gênier care îşi dădu seama, deodată, că « Mademoiselle était morte, Monsieur, elle était morte ! »
După al doilea strigăt, de data asta foarte personal şi foarte ascuţit, Madame închise fereastra şi făcu o mică inspecţie de rutină în cameră. Pe măsuţa de noapte, o carafă cu apă, lângă un pahar gol, cu o urmă verzuie, o călimară şi un teanc de foi scrise. un scris ilizibil pentru ea. Acelaşi scris straniu, puţin tremurat, zăcea peste tot prin cameră, semn că, prin geamul larg deschis, vântul îşi făcuse bine treaba. Madame Gênier luă câţiva fluturi, încercă să descifreze scrisul. Litere diforme, aproape de nedescifrat, cel puţin pentru ea. În sertarele măsuţei de noapte, alte foi, cu acelaşi scris nervos, dezordonat. Sute de foi şi Madame Gênier în mijlocul lor, privind, rând pe rând, siderată şi confuză, corpul fără cuvinte şi cuvintele fără corp…


* * *


Câteva luni mai târziu, la amabila sugestie a Madamei Gênier, domnul Auguste Ledoux, editor şi scriitor consacrat, reuşi, nu fără oarecare efort, să descifreze manuscrisele demoazelei, mai făcu, pe ici, pe colo, câteva adăugiri şi, considerând că scriitura ei « tout à fait magnifique » aducea un « je ne sais quoi » nou şi insolit pe piaţa literară, hotărî să le publice sub numele de Mademoiselle Mystėre. Dreptul de autor îi reveni, firesc, Madamei Gênier, care deveni o veritabilă Madame de Rambouillet modernă.
« Le goût du jeu ou le chemin manqué » cunoscu un succes enorm. Se vorbi mult şi-n toate felurile despre acea Mademoiselle Mystėre care, în ochii cititorilor, lua înfăţişarea unei prinţese indiene pe un elefant, a unei contese din îndepărtata Rusie, a unei zeiţe din vechea Eladă, a unei dansatoare gitane, a…



Aşa mi-am imaginat-o pe Sabina lui Leamu, o fiinţă eclectică, misterioasă şi gravă. Din fata simplă de la ţară, crescută cu dragoste de viaţă şi cu frică de Dumnezeu, Sabina devenise, de bună seamă, o aspirantă la o lume nouă, diferită, prea diferită de cea din care plecase. Aflasem de moartea ei dintr-o scrisoare scurtă şi seacă, scrisă în franceză, întinată şi ea de trecerea vremii. Încercam să mi-l imaginez pe Leamu cu scrisoarea aceea în mâini, cu chipul încremenit de durere. O durere uriaşă şi vie, ca o dragoste de tată devenit, pe neaşteptate, orfan de bucurie, de joc, de viaţă.


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Muțumesc, Narcis!
Lucia Eniu
luni, 11 ianuarie 2021


Servus!

-Aștept următorul fragment, nici poezia nu sună ne-rău, dar rău de faină îi proza.
ora 22.55, circumstanțe atenuante?

ntp
narcispurice
duminică, 10 ianuarie 2021