În spatele porților întredeschise (fragment)
Adăugat de: Lucia Eniu

7 decembrie 1922

Pe doamna Vioara Ciordaş am cunoscut-o acum câteva zile, după ce, impresionat de cele văzute şi auzite la Binş, săptămâna trecută, şi curios să aflu mai multe despre această familie greu încercată, l-am rugat pe domnul Toader să stăruie a fi primiţi într-o vizită pe care o presimţeam scurtă, protocolară şi deosebit de sobră. O zărisem pe doamna Ciordaş la sărbătoarea de 1 Decembrie, mi-a arătat-o domnul învăţător. De o rară distincţie, îmbrăcată în negru, un chip curat, o frumuseţe cuminte, o prezenţă discretă. Mi-o închipuiam nespus de sobră şi rece, cu sufletul aspru şi impenetrabil. Ne-a întâmpinat un chip surâzător, cu nişte ochi limpezi şi calzi. Doamna ne-a întins o mână delicată, nefiresc de albă, cu degete lungi. Vocea, la fel de caldă, cu acele inflexiuni ardeleneşti atât de neaoşe, o voce tristă, totuşi, lăsând să răzbată câteva frânturi de zbateri sufleteşti.
- Poftiţi de luaţi loc, ne-a îndemnat doamna Vioara. E…o vizită aparte pentru mine. Oaspeţii de la Bucureşti sunt rari şi întotdeauna bineveniţi. Domnul…
- Vlad Cosmeanu. Sărut mâinile, doamnă. Bine v-am găsit şi mulţumim de îngăduinţa de a ne primi. Pe domnul învăţător Toader îl ştiţi…
- Dar cum să nu ? Ne cunoaştem îndeaproape. Domnul Toader este nelipsit de la manifestările Astrei, la unele dintre întâlnirile filialei Reuniunii Femeilor Române de la Beiuş, la Balul de 1 februarie, pe care încercăm să-l desfăşurăm şi noi, aici, cât de bine putem. Desigur, la Oradea Mare, fastul este pe măsura oraşului. Aici, la noi,…
- Dacă-mi permite doamna Ciordaş…
- Dar, desigur, domnule Toader, poftiţi.
- Doamna este, ca întotdeauna, de o modestie rară. Tot ceea ce face pentru acest oraş este impregnat de nobleţe, de bunăcuviinţă, de…
- Mulţumesc, domnule Toader, sunteţi dumneavoastră amabil. Dar, vă rog a binevoi să serviţi o dulceaţă, o cafea, poftiţi.
O fetişcană oacheşă, cu cozi groase negre ca mura şi cu ochii aşişderea, s-a furişat, timid, în salon. A aşezat pe măsuţă ceştile de cafea şi toate celelalte, cu mâini tremurânde.
- Ana este fina noastră, ne-a şoptit doamna Ciordaş, după plecarea ei. E o fată timidă şi cuminte, prea cuminte, poate, dar vine de la ţară, unde nu totul este îngăduit. Moş Vasile, tatăl ei, ne-a încredinţat-o acum câţiva ani, pe când era doar un copil. O purtăm la şcoală, face parte din familie, e sora mai mare a Xeniei, fiica noastră, şi a lui Ovid, fiul nostru. Ne ajută la treburile casei, ne sprijină în toate şi ne este aproape în orice împrejurare.
Domnul Toader mi-a zâmbit amar. Pluralul acela care însoţea frazele din urmă i se părea şi lui nespus de dureros. În salonul cu perdele groase de culoarea mierii, cu ferestre largi care dădeau spre Grădina din centrul oraşului, se simţea o anume prezenţă, impalpabilă, dar covârşitoare prin trăirile pe care le transmitea. Pe peretele opus, un tablou cu rame aurii lăsa să se întrevadă, printre umbre adânci, statura unui bărbat trecut de prima tinereţe, cu mustăţi dese, cu ochi vioi, a căror privire trecea dincolo de cadrul îngust, se reflecta în oglinzi, în geamurile înalte, se contopea cu frânturile de cer ivite la fereşti.
- Soţul meu, avocatul Ioan Ciordaş, mi-a zâmbit doamna, urmărindu-mi privirea.
- Vă cer iertare, poate că am stăruit prea mult asupra tabloului, m-a fascinat expresia…
Doamna Ciordaş a zâmbit larg.
- Avea aceeaşi influenţă asupra tuturor, a şoptit ea, abia auzit.
În încăperea înaltă s-a lăsat o linişte de mormânt. Domnul Toader a vorbit cel dintâi. A tuşit, şi-a dres glasul şi a glăsuit simplu, cu ochii plecaţi, cu acelaşi zâmbet amar.
- Domnul doctor Cosmeanu aici de faţă şi-a dorit nespus de mult să vă cunoască, să afle de la dumneavoastră ceea ce se poate spune despre ce s-a întâmplat atunci…
- Atunci…Atunci s-a sfârşit lumea mea, aşa cum mi-o alcătuisem, cu omul acela minunat care zâmbeşte în tablou. Tocmai se întorsese de la Oradea Mare. Atunci s-a făcut fotografia. Era în 12 octombrie 1918. Semnase, alături de alţii, în casa domnului avocat Lazăr, prietenul nostru, Declaraţia de independenţă. Zâmbea, mulţumit, cu o seninătate pe chip care s-a revărsat, prin fotografie, peste timp. Aşa l-am ştiut, aşa l-am avut mereu, senin şi binedispus, dornic să ajute, să mute munţii din loc şi încrezător în viitor şi în timpuri mai bune. Încrezător, mai ales, în oameni. Poate că tocmai încrederea aceasta l-a pierdut. A crezut că nu i se poate întâmpla nimic, nebănuind mârşăvia care se pregătea, deşi semnale au fost multe. Căci, neputând nici în ruptul capului concepe pierderea Ungariei Mari, guvernul de la Budapesta a trimis, pe la începutul anului 1919, trupe peste trupe în partea aceasta de ţară, unde armata română întârzia să apară.
- Ungaria era, doamnă dragă, ca un balaur care-şi pierdea, rând pe rând, toate capetele, se zvârcolea şi scotea foc pe toate nările rămase, doar-doar o scăpa şi s-o reîntregi dimpreună cu Austria. Nenorocitul acela de general francez, d’Esperey sau cam aşa ceva, ne-a băgat şi mai tare în gura lupului ungur. El a impus linia de demarcaţie. El poate fi considerat vinovatul moral al tuturor ororilor săvârşite în cele patru luni sângeroase.
- Aşa e, domnule Toader, au fost atrocităţi inimaginabile. În perioada aceea a început prigoana tuturor românilor de prin părţile noastre, îndeosebi a preoţilor şi a învăţătorilor. Cunoaşteţi, bunăoară, masacrul din satul Beliş, incendiile şi jafurile din zona Clujului. În Bihor, este cunoscut cazul femeii din Drăgăneşti, căreia i-au tăiat sânii. Sau băiatul acela din Nimăieşti ucis în Grădinile Cazărmilor. Sau cazul fetei primarului din Bălnaca, draga de ea. A fost aruncată şi arsă de vie în cuptor, în vreme ce părinţii au fost ţinuţi cu forţa să privească nelegiuirea. Sute de cazuri, cine să le mai ştie numărul, poate se vor afla cândva, sute de cazuri de oameni batjocoriţi, străpunşi de baionete, arşi de vii, Doamne, cumplit, cumplit. Sau cazul lui Gheorghe Pălcuţ de la Finiş…
- A, desigur, delegatul la Alba Iulia. A fost primar la Finiş.
- L-au omorât pe când venea la târg, într-o joi, de Paşti. La două săptămâni după moartea soţului meu, spuse doamna Ciordaş, cu acelaşi glas stins. Ţinea capul plecat şi mâinile frumoase, albe, străvezii, începuseră să-i tremure. Eu…pe Ioan al meu…nu am mai avut cum să-l văd. L-au mutilat groaznic. Şi-apoi, până i-au găsit trupul…ce să mai poţi vedea…ce să mai poţi privi…I-au scos ochii, domnule doctor, i-au zdrobit capul şi mâinile, a suspinat ea, ridicând spre mine ochii împăienjeniţi de lacrimi. Pe Nicolae Bolcaş, prietenul soţului meu, la fel. Le-au batjocorit trupurile şi i-au îngropat de vii. Asta s-a întâmplat. Pentru că şi-au iubit ţara, pentru că purtau tricolorul românesc, pentru că simţeau şi gândeau româneşte. Li s-a reproşat că au vândut Crişana României. De parcă nu aparţinea ţării prin tot ceea ce simţeau şi gândeau românii de aici. Mi-au fost aduse, Petru mi le-a adus…
- Petru Papp…
- Da, mi-a adus câteva lucruri găsite asupra lui. Cheile de la casă, lanţul lui de aur şi un ceas la care ţinea tare mult. După ele a fost recunoscut. Altfel, nu s-ar fi putut. Era mult prea desfigurat, dragul de el…
- Dacă s-ar putea face ceva…dacă am putea ajuta cumva…ca să nu se uite…
- Vă mulţumesc pentru gândul cel bun. Se va face. S-a vorbit la Astra. Dar nu numai pentru el, ci pentru toţi ceilalţi, ca aducere aminte a faptelor nelegiuite de atunci. Ca aducere aminte, în primul rând, a strădaniei lor pentru unirea cu ţara.
- Noi, oricum, vă suntem aproape. Vom mai vorbi şi vom face cele cuvenite. Pentru odihna sufletelor lor. Iar, pentru dumneavostră şi pentru copii, dacă se poate…
- Noi suntem bine, zâmbi doamna, stingherită. Avem ajutor din partea rudelor, a prietenilor. Moş Vasile, tatăl Anei, ne aprovizionează cu toate cele cuvenite, aranjează grădina. Eu mă ocup de ale mele, ţin şi un jurnal despre cele petrecute, încerc să ţin cârma cât mai bine şi să-mi feresc familia de furtuni. Viaţa merge înainte, cu noi sau fără noi. Important este să lăsăm ceva bun în urma noastră, să ne creştem pruncii frumos şi să nu uităm. Orice ar fi, să nu uităm. Pentru că faptele rele care se uită se repetă. Din păcate, istoria lumii e plină de astfel de evenimente triste. Să nu uităm. Eu, una, nu voi uita în veci. Nici copiii mei.
Peste Grădina Centrală s-au lăsat umbrele. În lumina spectrală a felinarelor străzii, arborii par nişte năluci înveşmântate în alb. Frigul de afară ne învăluie, ni se face sălaş. Tremurăm, însă, de un frig mai aspru şi mai înfricoşător. Dumnezeu să ne ferească de relele lumii, domnule Vlad ! Să ne ferească, domnule Toader !


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.