În spatele porților întredeschise (fragment)
Adăugat de: Lucia Eniu

22 aprilie 1923

Dascăl fără şcoală


N-am să pot uita până la sfârşitul zilelor mele clipa în care am hotărât să renunţ la a mai fi dascăl. De fapt, dascăl nu am renunţat să fiu niciodată. Mai bine zis, clipa când am hotărât să nu mai intru în şcoală, să nu mai predau. S-a întâmplat într-o zi de iarnă. Iarna anului 1868. Eram în clasă, în sala cea mare unde tocmai aprinsesem focul şi mă pregăteam să verific temele copiilor. În liniştea aceea adîncă, s-a auzit deodată o bătaie puternică în uşă. Şi, fără a aştepta îngăduinţa mea, sub privirile speriate ale copiilor, s-au năpustit înăuntru doi indivizi mustăcioşi, îmbrăcaţi în straie ungureşti, pline de zloată şi zăpadă.
- Aurelian Sipireac ?, a răsunat glasul cu accent străin.
- Bună ziua şi dumneavoastră, am răspuns eu, contrariat de lipsa de bunăcuviinţă a străinilor. Spirac mă numesc. Şi, da, eu sunt.
- Dorim a discuta afară, a spus unul dintre ei, încruntându-se.
- Vai, da’ poftiţi, i-am îndemnat eu să iasă, scârbit, presimţind că nu veniseră nicidecum cu gând bun.
La poarta şcolii se adunaseră, deja, câţiva ochi curioşi şi peste măsură de îngrijoraţi. Glasul cel răsunător a scos din buzunarul larg o foaie de hârtie şi mi-a înmânat-o. Era în ungureşte.
- Nu ştiu limba, i-am răspuns sec, înapoindu-i foaia.
Glasul a prins a perora, cu ochi încruntaţi şi zâmbet perfid.
- Invaţă la voi ungureşte şi spune la copii tot ungureşte. Nu mai româneşte la şcoală. Asta-i porunca. Asta scrie, mi-a arătat el, din nou, hârtia.
- Adică, am răspuns eu, la fel de sec, cum ar veni, eu trebuie să învăţ ungureşte, ca să le pot preda copiilor în limba maghiară. Adică, limba română se scoate din şcoli, să înţeleg.
- Aşa, aşa este, mi-a încuviinţat glasul. Veniţi la dumneavoastră la Oradea Mare luni dimineaţa, la unsprezece, la…
- Şi dacă refuz ?
- Nu există !, a tunat glasul. Jos ! Afară din şcoli !, a mai turuit el, ameninţător.
Apoi, fără a mai adăuga ceva, fără un cuvânt de rămas bun, ochii cei încruntaţi, opt la număr cu tot cu ochelari, s-au urcat în trăsură şi duşi au fost. A rămas în urmă un nor de praf. Şi-a mai rămas, amar ca pelinul, oftatul meu. Bată-vă Dumnezeu să vă bată !

* *

La nicio săptămână după vizita netrebnicilor, am primit o depeşă de la judeţ. Era biletul meu de plecare din lumea şcolii. Fusesem dat afară din învăţământ. În locul meu, la câteva zile după aceea, s-a prezentat un tinerel mărunt şi sfios, cu dioptrii şi cu un zâmbet stângace pe chipul palid. Istvan Czicki, s-a prezentat el. Vorbea o românească stricată cu un firicel de glas obosit. L-am îndrăgit din prima clipă. Şi, deşi n-am mai călcat pragul şcolii, Istvan mi-a adus şcoala în pragul casei. Venea deseori singur sau însoţit de copii, îmi cerea sfaturi despre una, despre alta, ba chiar, într-o toamnă târzie, a încropit o şezătoare la noi acasă…în limba română.
- Ştiţi, mi-a şoptit el, într-o seară, într-una din lungile plimbări pe care le făceam deseori, la mine place româneşte. Eu crescut în sat amestecat unguri cu români. Şi avut prieteni români. Vreau vorbeşte româneşte cât mai mult şi mai bine, să nu fiu prost.
- Adică să nu te simţi prost, i-am zis, zâmbind.
- Aşa, aşa, a şoptit Istvan, sfios ca o fată mare.


* *

La un an şi ceva după aceea, Istvan s-a stins, bolnav de ftizie. Murise singurul ungur pe care îl îndrăgisem. După el, s-au perindat, de-a valma, învăţători şi învăţătoare de tot soiul. Apoi, câţiva ani mai târziu, s-a închis şi şcoala, din lipsă de elevi. Românii se săturaseră de-atâta boscorodeală ungurească şi refuzaseră să-şi mai trimită copiii la şcoală. Nu pentru că ar fi avut ceva de împărţit cu ungurii obişnuiţi, cei pe care-i întâlneau pe la târg, joia, pe care-i cunoşteau, cu care schimbau mărfuri, beau aldămaşul, ba chiar se împrieteneau. Lucru rar, de altfel. Nu, nu din cauza ungurilor de rând, ci din cauza blestematului de sistem imperialist care ne voia cu capul plecat şi cu uitare de neam şi de limbă străbună.
În anii care au urmat, nu de puţine ori, în casa mea s-au adunat cete de copii dornici să înveţe să scrie şi să buchisească româneşte, să înveţe rostul cifrelor şi rostul vieţii. Aşa am devenit dascăl fără şcoală, adică fără aşezământ, şi aşa am rămas până astăzi.


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

.
narcispurice
joi, 24 decembrie 2020