În spatele porților întredeschise (fragment)
Adăugat de: Lucia Eniu

Îngeru’ din pod

Îngerul meu n-avea aripi. Apărea aşa, ca un abur, îl simţeam apropiindu-se pe la spate, cufundat, cum eram, cu mintea şi ochii în carte. Îmi şoptea cum şi de ce să aleg din marea aceea de hârtii pictate cu litere subţiri, mărunte şi ordonate în cărţi cu cotoare de tot soiul. Uneori, alegerea lui mi se părea nătângâ, nu pricepeam rostul vreunei cărţi întunecate la înfăţişare. Dar, inevitabil, după primele pagini, mi se deschideau înaintea ochilor lumi uimitoare, frazele curgeau năvalnic, furtunoase ca nişte cascade peste mirarea mea. « Mai închide gura ceia, măi, pruncule ! », striga tata din ocol, văzându-mă cu gura deschisă şi cu ochii aprinşi, sorbind înţelesuri în tinda cea bătrână. Călătoream printre rândurile înnegrite, pe cărări, peste munţi şi prin văi adînci, pe câte-un corn de lună sau prin nopţi întunecate, căutând lumină. Mă poticneam, uneori, de câte un cuvânt mai moţat, mi-l explica tata, cu acea grijă şi înţelepciune a omului trecut prin vreme şi vremuri. Uneori, înţelegeam destul de mult, alteori, mai puţin sau deloc. Dar răbdarea tatei nu avea limite.
Îngerul îmi zâmbea cu înţeles, ştia el ce ştia, aveam să descopăr atâtea, să trăiesc, să simt, să mă înduioşez sau să mă mânii la un loc cu eroii, să cad în prăpăstii sau să zbor spre stele.
Pe îngerul acela din pod, văduvit de aripi, l-am luat, mai apoi, când mirarea mi s-a mai ostoit, l-am luat în palma stângă şi i-am făcut culcuş acolo, ca într-un fioc. Îi simt zvâcnirea, palma îmi tresare, scriu ca un bezmetic, cuvintele se nasc pe neaşteptate, se aşază cuminţi pe foaie, uneori, mai domol, alteori, mai învolburate.
Scrisul mi-a devenit suflet-pereche. L-am purtat cu mine pe imaş, la vii şi oriunde m-au dus paşii şi am avut răgaz să aştern câte un gând pe foaie. Am căutat să scriu cât mai îngrijit şi mai literar, simţind că, măcar aşa, mă făceam mai aproape de ţara la care tânjeam. Mi-e drag graiul crişan pecetluit cu vorbe ce provin din graiuri străine, unele din turcă, câteva din ungureasca cea de toate zilele, mângâiată şi ea de turca seculară, romanizate după cum ne-a cerut sufletul nostru simţitor şi dornic de spusă românească.. Dar, când scriu, simt nevoia s-o fac în limba aceea comună tuturor românilor, împestrită şi ea cu tot soiul de cuvinte neaoşe, aduse de pe meleaguri străine, dar păstrând, în străfunduri, stratul dacic.
Scriu aşa, firesc, fără să mă gândesc la consecinţe nefaste. Cine să mă ştie şi să mă judece ? În tinereţe, am pătimit de pe urma celor scrise şi spuse. Asupritorul, oricare ar fi el, nu uită şi nu iartă. Acum, spre bătrâneţe, m-am potolit, oarecum, o oarecare înţelegere a vieţii şi a vremilor m-au făcut să devin mai precaut şi să-mi tratez duşmanii cu aceeaşi monedă : să tac, atât cât pot răbda, şi să fac, atâta cât mă ţin puterile şi priceperea mea. Să-i învăţ pe copii a vorbi şi a scrie bine româneşte, să nu-şi uite graiul şi să-l dea mai departe. Paginile mai rebele rămân ascunse în pod, ferite de priviri pizmaşe şi răufăcătoare. Cândva, poate, în alte vremuri, dacă timpul nu va şterge slovele, la ceasul la care nădăjduiesc, când hotarele se vor risipi în vânt şi ne vom înlănţui mâinile într-o horă năvalnică…Îngerul suspină şi el, îi simt suflarea fierbinte şi scriu şi scriu, fără oprire.


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Dalbe flori!
Servus!
Purice N.
narcispurice
vineri, 25 decembrie 2020


La fel!
Si, la acest ceas tarziu de noapte de Ajun,
sarbatori cu lumina si rod!
Lucia Eniu
joi, 24 decembrie 2020


Servus!
- Un zâmbet!
,
narcispurice
narcispurice
marţi, 22 decembrie 2020