Mă zbat să scap de trupul ce mă-nşeală,
Să-nduplec urma focului, stăpână.
Un sunet stins amiezile îngână,
Primejdii reci îşi ţes în trup urzeală.
Păşesc pe drum de fum în taină până
O dâră picotind de oboseală,
Se dăruie în lanţuri şi beteală,
Aripilor desprinse din ţărână.
Priveşte-mă! Asa rămân prin vreme,
Zâmbind fragil şi nesfârşit de trist
Cu-n ochi inert ce-mpresurat se teme.
Reîntrupat într-un contur cubist
Al unui veac ce din străfunduri geme,
Încă gândesc şi, poate, mai exist.
vezi mai multe poezii de: amsonete
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.