(- Bunicule, poveştile-s adevărate?
- Nepoate, asta e adevărată!
- Dar adevărate nu sunt toate?
-Ba da, pentru că... a fost odată...)
Imediat după război,
Într-o vară cu secetă mare,
Am aranjat jugul pe boi,
În zorii dimineţii pe răcoare.
Cu, carul mult aveam de mers,
Să aduc apă rece de izvor...
Cu grijă butoaiele le-am șters
Şi am pus pe ele un covor.
Deoarece coviltir nu aveam
Iar colbul tare se mai vâltura,
În praful secetei îmi doream
Să-mi protejez încărcărtura;
Aveam fân destul în carul meu,
Chiar şi un butoi sălciu cu apă...
Până la gară, drumul era greu
Iar setea din el boii-şi adapă;
Pe cap cu pălăria cea din paie,
Cu borul mare pentru umbră,
Prin lut uscat şi năduşeli şiroaie
M-am fugărit de setea sumbră...
Pustiu era mereu în drumul meu,
Tristeţea-mi nu-i un ifos
Dar eram singur, singurul ,,zmeu"
Scăpat cu greu de tifos...
Prietenii mei din cei mai buni
Au scăpat atunci în veci de sete...
I-am îngropat într-o zi de Luni,
Slăbiți, rămaşi numai schelete;
( Bunica ta, dragă nepoate,
Era ,,grea" cu mamă-ta...
Se ruga în fiecare noapte
Să ne uşureze soarta...)
Ajuns târziu în ceasul din amiazi,
Butoaiele cu apă le-am umplut.
Soarele topea şi cetinile de brazi,
Iar tălpile-mi fierbinţi erau de lut.
Am dat drumul la boi pe un imaş,
Să pască-n scai şi trista uscăciune...
Obosit şi după umbră pătimaş,
Am intrat într-un vagon de cărbune.
Era cumva la umbra unui dâmb,
Iar umbra-i ce era precum o părere,
Se unea cu un copac tare strâmb
Peste vagon, în toropeală și plăcere...
Am așezat o bucată ruptă de carton
Peste praful sticlos de carbune
Şi am intrat curând în mai dulce ton
Cu visele şi clipele mai bune...
Pe patul de carton uzat, uitat,
Eram în colţul unui rai de vis,
Cu sufletul pierdut, amanetat
De iad într-un himeric paradis...
De era real sau vis, nu mai ştiam
Când ochii cred că i-am deschis;
Era întuneric beznă şi credeam
Că-n moarte sunt pe veci proscris...
Am sărit buimac în picioare.
De boi, atunci, mi-am amintit...
Privind în liniştea tulburătoare
Spre mine-o mână albă am zărit...
Am îngheţat în a mea spaimă!
Mâna albă ciudat mai strălucea
În noapte, era un fel de ştimă,
Care spre mine lin, lin plutea...
M-a atins pe pieptul dezgolit
Şi uşor spre podea mă împinse,
De podea m-am simțit lipit
Iar totul în jurul meu se aprinse...
Se aprinse-n zgomot infernal
De se cutremura pământul!
Simţeam în suflet un fior carnal
Că mă frigea în vâlvătaie, vântul...
( Nepotul se uita uimit
Cu ochii-i de cicoare;
Era puţin nedumerit,
Din ce motive, oare? )
În gară se făceau manevre,
Iar o cisternă la vale a scăpat;
În acele viziuni-Minerve,
O mâna albă, m-a salvat...
De mine un înger s-a îndurat!
Să fie al meu înger păzitor?
Înduioşat de sufletu-mi curat
În ceasul cel răzbunător...
(Nu-i minciună... Este adevărat!
Şi acum la ceas de bătrăneţe,
Un puişor de înger m-a salvat
De singurătate lungă şi tristeţe...)
vezi mai multe poezii de: Emilian Lican
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Povestea este foarte frumoasa , concluzia , esenta din ultimele versuri este cu certitudine un adevar al vietii de zi cu zi dar versificatia este inca in faza de cautare. Nu exista decat o sincopata masura iar ritmul se rupe mult prea des pentru a fi muzicala constructia. Cred ca trebuie sa incerci sa cauti sa respecti cat mai mult tehnica de versificare sau sa te indrepti catre versul alb .
Este insa meritorie dragostea de poezie si dorinta de a scrie pentru care te felicit.
stomff
duminică, 20 martie 2016