În moara pustiită dintre duzi
Unde zvâcnește ornicul etern
În voalul tuciuriu, cu ochii uzi
Se-ntinde ea, cu chipușorul tern.
Atunci betonu-i îndulcit în lemn
Anahoreții morii se deșteaptă
Și-n malțuri șobolanii cântă semn
Transfigurarea lacrimei așteaptă.
Se macin-ale uruielii liniști
Iar dintre sacii descusuți răsare
Un înger izvorând din iniști
Cu nimb ușor, ce-n prafuri îi trăsare.
,,Fetițo, nu căta a lumii mocnitură
Ori a ibovnicului stearpă sărutare
Ci-naripează-ți dintr-o zvâcntitură
Înfăinatul serafim stins în uitare!
Și nu sfărâmița grâul sfințirii
Nu ctitori a sinelui tău pită
Sub piatra morărească a sluțirii
Mireanului ce te-a supus stârpită!"
În moara pustiită dintre duzi
Atunci a-ncuviințat să zboare
În ochii tuciurii ai fetei, nuzi
O prea nepământească boare.
vezi mai multe poezii de: DascaluAlbert
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.