În căutarea lunii, pornesc pe inserat,
Când e răcoare -n lume și nu sunt însetat.
Când arșița e stinsă și nu mai sunt cărbuni
Să întețească focul ce nu arde de luni.
Pășesc desculț prin iarba amirosind a flori,
Pe largi poteci, sub pomii ce-așteaptă noii zori.
Nu mă grăbesc, e pace și soarele-i apus,
De parcă drumu' acesta nu are-ntors, nici dus.
Simt doar visarea care îmi dă tarcoale-acum,
O palidă tristețe, miros de ierni și fum.
Mă uit în juru-mi....iată, nu știu de plec ori vin,
Nu știu de râd de mine sau, doar, e un suspin.
Făclia din privire-mi e... totuși... ca o stea,
O candelă ce arde in noaptea asta grea.
Sub unduirea clipei de dor și de avânt,
Mă plec ca firul ierbii, ' ntre ceruri și pământ.
Și iarăși plec spre ziua ce dă s-apară, iar,
Și luna lâncezește in cel din urmă far.
vezi mai multe poezii de: Florina Emilia Pîncotan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.