Înspre Apus, hai, spune-mi, erai tu?
Că nu-ți vedeam prea bine chipul de tristețe,
Când trenul se-nchina l-a ta noblețe,
În gara Medgidia un clopot clar bătu.
Și eu în urma ta priveam neputincioasă,
Că n-am putut sărutul tău să-l gust;
Pareai venit din toamnă ca un must,
Cu ochii dulci și chipul nebuloasă.
Zvâcnea și Dunărea în apele-i sonore
Dar timpul meu era doar pentru plâns;
Pescarii mă chemau spre aurore
În gara-n care inima mi-ai strâns.
Și lebedele mă chemau la sânul lor,
Cu-al lor alb și suav, fragil veșmânt;
Din zbor au coborât pe solul sfânt
Dar eu plângeam în funerar decor.
Vedeam în zbor un tren cu-aripile de fum
Și pieptul îmi ardea; eu mă simțeam fugară,
Buzele îmi mușcam plângând singură-n drum,
Hai, zi-mi acum, tu ești Omu' amiezii-n gară?
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.