stau la apus de nopţi
sau poate la răsăritul din mine
uitat cândva în crângul
de la răspântie de drumuri
unde doar vestejirile se adună
vis de cer
în ochiul închis
al fântânilor neizvorâte
câte aşteptări au murit în pădurea tristă
decolorate în fumul alb
din iarba strivită de tăcere
îndoieli renunţări iluzii
la sânul cocorilor răniţi de timp
copacii sunt păsări cu pieptul zdrobit
ce ireal se zbat ameţiţi
de uimirea necuprinsului
îi văd cum cântă
cu capul plecat pe umărul pământului
nu le-aud niciodată glasul
doar vântul descifrează
taina împăcării
adieri de aripi îşi poartă îndemnul
peste aşteptarea lor
am să-mi ascund elegiile
sub scoarţă
şi alintată
să trec cu depărtarea
într-un vis de verde
vezi mai multe poezii de: Agafia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Multumesc!
Agafia (autor)
luni, 31 octombrie 2016
Felicitări pentru profunzimea ideeii poemului tău
gianina
duminică, 30 octombrie 2016
Visul putea fi şi albastru, versul tău însă e unic!
Şi lasă-i pe alţii să-ţi asculte elegiile, tu încarcă-te cu bucurie, pentru că scri foarte frumos!
stefan doroftei doimaneanu
vineri, 28 octombrie 2016