Între imaginar si realitate
Adăugat de: M Horlaci

Întodeauna când mă apropii de scris, încerc să evit o mare parte din lucrurile pe care le detest: Acea gândire ilucidă și plină de prejudecăți ce acaparează într-un mod cert majoritatea celor mai puțin sinceri cu ei înșiși. Gândirea clasică persistă în banalități iluizorii și extrem de deficitare, dacă le raportăm realității. Pentru a discerne realitatea de imaginar, ne este necesar un filtru al logicii și al rațiunii, un flitru asemănător cu sita pe care o folosim la cernut făina. O sită fină a căror orificii sunt suficient de minuscule pentru a permite doar esențialului să treacă, în timp ce rezidurile nefolositoare rămân pe suprafața ei. De ce ne trebuie un filtru atàt de fin și de delicat? Pentru că limita dintre real și ireal este atât nesemnificativă la prima vedere, încât toate lucrurile par'a fi foarte normale dacă le analizăm doar dintr-o singură perspectivă. Privind doar dintr-un singur unghi, e foarte probabil să dobândim o gândire pur subiectivă (deși totul poate fi subiectiv), fără nici o urmă de obiectivitate. La drept vorbind, imaginarul, sau imaginația omului, a constituit una dintre cele mai importante pietre din fundația evoluției speciei umane (homo sapiens) pe scară timpului! Tocmai de aceea trebuie să facem o distincție clară și categorică între imaginarul folositor existenței speciei noastre și cel distructiv, în sensul că deși controlează și manipulează o mare parte din gândirea și activitățile noastre, este doar o imaginație (primitivă) și nimic mai mult.
Caracterul pozitiv al imaginarului se reflectă în capacitățiile selective ale omului de a-l materializa sub diferite forme palpabile sau de ordin intelectual! Dacă medităm asupra acestui aspect, realizăm că formele de artă, fie că e pictură, literatură, sculptură, sunt realizările imaginarului uman. Ca și în celelate domenii, inspirația și caracterul fictiv al creierului uman a jucat un rol covârșitor și extrem de important. Fiecare idee s-a născut din contemplare și meditație. Putem s-o numim și revelație sau descoperie. De exemplu, în cazul lui Isac Newton, ideea teoriei gravitației a venit prin descoperire folosindu-se de potențialul infinit al imaginarului. Același lucru poate fi aplicat și în cazul lui Albert Einsten, când a descoperit teoria relativității, iar lista ar putea continuă cu N de exemple sugestive în acest sens. Însă, tot din acest creier ce a evoluat, a apărut și imaginarul religios, menit să controleze, la toate nivelurile, modul în care ne trăim viața, și nu numai atât; el și pretinde că ar avea aproape toate răspunsurile pe care prin știință și observație nu le-am putea dobândi...
Cu alte cuvinte: produsul imaginației noastre a devenit propriul nostru stăpân. Ceea ce noi am inventat ne-a transformat pe noi într-o (creație) invenție oarecare.
Ceea ce nu există a început să stăpânească peste ceea ce există.
Iar zeii, care și ei la rândul lor au evoluat odată cu transformările creierului uman, s-au instalat comfortabil în subconștientul nostru, fiind șoferii mașinii destinului nostru, în timp ce noi avem rolul doar de ale face plinul și uneori și revizia tehnică...