în lut, odată cu puterea
s-au împlântat cinci suliți vii
înjunghiindu-l cu durerea
dumnezeiască de-a simți.
prin ele curg veninuri grele
adesea de nesuferit
dar noi ne-înmărginim în ele
de groaza de nemărginit.
cinci suliți străbătând pecetea
întoarsă centripet spre-A Fi --
dar e i-al șaselea simț: setea
de-a ne dezmărgini.
.............................................
un braț al frunții zvârle peste margini
o suliță -- zenitul e atins
și vârful ei desprinde din nemargini
un adevăr aprins.
lăsând căderea lui să se întâmple
cu-o noapte mai jos sau mai sus de Gând,
lumina-i se scobește și se împle
cu cratere de beznă, fumegând.
în fiord se schimbă steaua greu rănită
și-al urii stăvilar distrus
revarsă-într-însul crop de stea topită
duhnind a vid secat și descompus.
dar când luminii săgetate
îi potrivesc căderea-în fața mea
își zvârle fruntea brațele-încordate
să smulgă legea zborului din ea.
cu buzele aprinse bea zenitul
luând locul Adevărului de Sus --
e-o clipă fără timp când Infinitul
ascultă Gândul Omului, supus.
astfel, cu fiecare stea vânată
ni-e fruntea mai înaltă cu-un Zenit
și glas de m de fiecare dată
răstoarnă câte-un Cer și câte-un Mit.
și sunt destule stele nevânate
dar boltă de lumină, Fruntea, vrea
să fie Cer, ca nimeni să nu cate
nemărginire dincolo de ea !
...............................................................
vezi mai multe poezii de: Ion Scriba
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.