Când era mică, Gergana, împletea adesea flori,
Adăpându-se din ciuturi și din ochi de muritori,
Țara ei, din cât se știe, nu era din țări bogate,
Însă ea plutea-n lutul visului de libertate.
Vine-o vreme când destinul iese-n noapte la sedus,
Și-l zărise pe Nicola într-o pată de apus.
Este atât de pur în gesturi în iubirile-ncepute,
Că i-a dat îngăduință doar obrazul să-i sărute.
Era-naltă, grațioasă și cu bucle până-n poale,
Mulți holtei pe la pădure, cu ochi dulci, dădeau târcoale,
Îi ornau cu flori fereastra și în prag lăsau bilete,
Toți visau să se însoare cu miraju-acestei fete...
Însă pentru ea doar unul îi zvâcnea în suflet, parcă,
Doar Nicola o atinge, doar Nicola o încearcă,
Se visa cu el, Gergana, prinsă-n rochie de mireasă,
Însă de acum legenda, este tot mai dureroasă...
Când blestemul se-nfiripă, acționează ca un hoț,
Un vizir ce-o urmărise avea gânduri de negoț,
Să o prindă și s-o vândă la un turc, în Istanbul,
Un mojic de speță joasă și de carne nesătul.
Dar refuzul a fost prompt, fără urmă de tăgadă,
Sânii ei nu sunt plăceri pentru-a domnilor paradă,
Ar fi preferat să-ajungă neatinsă în mormânt,
Să rămână în vecie cu Nicola-n jurământ…
Dar s-a înfuriat mojicul și-a dat ordin de zidit,
Pe Gergana s-o zidească numai pentru c-a-ndrăznit,
Să-l nu vrea și să-l refuze, nopți și ceas de-o săptămână,
Chipul ei avea să piară sub o piatră de făntână.
Pe o uliță-nverzită sub un falnic pom de tei,
Se mai văd și astăzi, palid, urmele tristeții ei,
Căci Gergana-l mai iubește și-n pământ durerea-și sapă,
Când il simte pe Nicola că-i întinde flori pe apă...
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.