Frumoasa și bestia - Jeanne-Marie Leprince de Beaumont
Adăugat de: Petru Dincă

Traducere din franceză de Petru Dincă

A fost odată un negustor extrem de bogat. El avea șase copii, trei băieți și trei fete. Și fiind acesat negustor un om luminat, nu a precupețit nimic pentru educația copiilor săi, aducându-le tot felul de profesori. Fiicele lui erau foarte frumoase, dar celei mici, fiind, în mod deosebit, admirată de toată lumea, i s-a zis, când era mică, Frumușica; astfel că, atunci când a crescut, i-a rămas numele Frumoasa. Acest lucru le-a făcut foarte invidioase pe surorile ei mai mari. Fata cea mică nu era însă numai cea mai frumoasă, ci și cea mai bună dintre cele trei.

Surorile mai mari se mândreau foarte mult cu bogăția lor; ele nu primeau în vizită decât alte fete de negustori și nu se împrieteneau decât cu oameni înstăriți. Mergeau în toate zilele la baluri, la teatru și în plimbări și râdeau de sora lor cea mică, deoarece aceasta își petrecea cea mai mare parte a timpului citind cărți bune.

Aflându-se că fetele erau foarte bogate, mulți fii de negustori veniră să le ceară în căsătorie. Dar cele două surori mari spuseră că nu se vor mărita, până nu vor găsi un duce sau cel puțin un conte. Frumoasa, însă, le mulțumea cu politețe celor ce o pețeau, spunându-le că e încă prea tânără să se căsătorească și că dorește să mai rămână cu tatăl ei câțiva ani.

Într-o zi, negustorul își pierdu, însă, toată averea și nu îi rămase decât o căsuță la țară, foarte departe de oraș. El le spuse, plângând, fiilor săi, că trebuie să se mute în această căsuță și să muncească precum țăranii, pentru a trăi. Cele două fete mari răspunseră că ele nu vor să părăsească orașul, pentru că aveau acolo iubiți, care ar fi fost foarte bucuroși să le ia în căsătorie, chiar dacă nu mai aveau avere. Din păcate, domnișoarele se înșelau: iubiții lor nu se mai uitară la ele, când văzură că au rămas sărace. Cum nimeni nu le mai iubea din cauza înfumurării lor, toată lumea zicea: ,Nu merită să le plângem, ba chiar trebuie să ne bucurăm văzându-le că le-a căzut nasul și că vor trebui, de acum înainte, să facă pe doamnele păzind oile”. Dar, în același timp, toți spuneau: „În ceea ce o privește pe Frumoasă, suntem supărați pentru ea, fiindcă este o fată bună; ea s-a purtat întotdeauna atât de frumos cu oamenii sărmani, e așa de blândă și de cinstită!”.

Au fost chiar mulți bărbați care au vrut să o ia de soție, chiar dacă nu mai avea niciun ban. Dar ea le zicea că nu putea să-l părăsească pe bunul ei tată în nenorocire și că dorește să-l urmeze la țară, pentru a-l mângâia și a-l ajuta la treburi.

La început, Frumoasa era foarte supărată că și-a pierdut averea. Dar apoi și-a zis: „Oricât aș plânge eu de mult, lacrimile nu-mi vor aduce averea înapoi. Va trebui să încerc să fiu fericită și fără avere”.

După ce au ajuns în căsuța de la țară, negustorul și cei trei fii ai lui au început să muncească pământul. Frumoasa se trezea la patru dimineața, grăbindu-se să deretice prin casă și să pregătească mâncarea pentru toată familia. I-a fost greu la început, pentru că nu era obișnuită cu munca de servitoare. Dar, după două luni, deveni mai puternică, iar truda zilnică o făcu foarte sănătoasă.
După ce-și termina treaba, citea, cânta la clavecin, sau chiar fredona câte un cântec, în timp ce torcea.
Cele două surori mai mari, dimpotrivă, se plictiseau de moarte la țară. Ele se trezeau la zece dimineața, se plimbau toată ziua și se plângeau, regretând frumoasele lor veșminte și prietenii din trecut.
– Uite-o pe sora noastră mică, își ziceau ele una alteia, ce înapoiată și proastă este, dacă e mulțumită cu situația ei nefericită!
Bunul negustor nu gândea însă ca fiicele sale. El știa că Frumoasa era mai presus decât surorile ei mai mari, în toate privințele. Îi admira virtutea, dar mai ales răbdarea. Căci surorile mai mari, nu numai că o lăsau pe Frumoasă să facă toate treburile casei, dar o mai și insultau în orice moment.

Se făcuse un an de când familia trăia în singurătate, când negustorul primi o scrisoare, în care era anunțat că un vas, pe care avea și el marfă, sosise la țărm. Această veste le făcu pe fetele cele mari să se agite, deoarece gândeau că a sosit momentul să părăsească viața la țară, care le indispunea atât de mult. Iar când îl văzură pe tatăl lor că pleacă, îl rugară să le aducă rochii, pălării, blănuri și tot felul de nimicuri. Frumoasa nu îi ceru să îi aducă nimic. Căci, gândea ea, toți banii câștigați pe marfă nu ar fi ajuns pentru a cumpăra ceea ce doreau surorile ei mai mari.
– Tu nu mă rogi să-ți cumpăr nimic? o întrebă tatăl.
– Pentru că ai avut bunătatea să te gândești la mine, îi zise ea, te rog să-mi aduci un trandafir, căci aici nu se găsesc deloc!
Frumoasa nu-și dorea atât de mult acest trandafir, însă ea nu voia ca surorile ei să creadă că le condamnă pentru dorințele lor și că nu a cerut nimic, pentru a fi altfel decât ele.

Bunul om plecă. Dar când ajunse la vasul cu marfă, începu un lung proces cu alți negustori. Iar după un întreg șir de judecăți și nereușite, el se întoarse spre casă la fel de sărac ca atunci când plecase.
Mai erau treizeci de leghe până a ajunge acasă, și negustorul se gândea deja la bucuria de a-și revedea copiii, când, la trecerea printr-o pădure întinsă, rătăci drumul. Ningea foarte tare, și vântul bătea atât de puternic, încât îl aruncă, de două ori, de pe cal. Iar când veni și noaptea, bărbatul se gândi că va muri de foame sau de frig, ori că îl vor mânca lupii, pe care îi auzea urlând în jur.

Când, deodată, la capătul unei poteci lungi printre copaci, el zări o lumină puternică, ce părea, însă, foarte îndepărtată. Merse spre ea și văzu că această lumină venea de la un palat mare, care era în întregime luminat. Negustorul îi mulțumi lui Dumnezeu că i-a trimis acest ajutor și se grăbi să ajungă la acel castel. Calul său, care îl urma, văzând un grajd deschis, intră înăuntru. Și găsind aici fân și ovăz, se aruncă peste ele și începu să mănânce cu cea mai mare lăcomie. Negustorul îl legă în grajd și merse în casă, unde nu găsi pe nimeni. Dar, pătrunzând într-o sală impunătoare, descoperi un cămin aprins și o masă încărcată cu cărnuri, dar pe masă nu se afla decât un singur tacâm.

Cum ploaia și zăpada îl udaseră până la piele, el se apropie de foc, să se usuce, zicându-și în sinea lui: „Stăpânul casei și servitorii îmi vor ierta îndrăzneala pe care mi-am luat-o, căci, fără îndoială, ei vor veni curând”. El așteptă un timp considerabil, dar sună ceasul unsprezece, și nu veni nimeni. Nemairezistând de foame, luă o bucată de pui, pe care o mâncă din două înghițituri, tremurând. Apoi bău și câteva pahare de vin și mai prinse ceva puteri. Ieși, după aceea, din sală și străbătu mai multe încăperi mari, maiestuos mobilate. La capăt, el găsi o cameră în care se afla un pat bun, și cum trecuse de miezul nopții, iar el era foarte obosit, închise ușa și se culcă.

Era zece dimineața când se trezi a doua zi, și fu foarte mirat când găsi un rând de haine curate, în locul celor ale sale, care erau foarte rupte. „Cu siguranță”, își spuse el, „acest palat îi aparține vreunei Zâne bune, căreia i s-a făcut milă de situația mea”. Privi pe fereastră, dar nu mai văzu zăpadă, ci frumoase bolți de flori, care fermecau vederea. Se întoarse în sala cea mare, în care mâncase în ajun, și văzu o masă mică, pe care se afla ciocolată.
– Îți mulțumesc, Zână bună, spuse el tare, că ai avut bunătatea să te îngrijești de mâncarea mea!

Bunul om, după ce a mâncat ciocolata, a ieșit pentru a merge să-și caute calul, iar când a trecut pe sub o boltă de trandafiri, amintindu-și că Frumoasa l-a rugat să-i aducă unul, rupse o ramură, pe care se aflau mai mulți. În acel moment, el a auzit un urlet puternic și văzu venind o fiară atât de înspăimântătoare, încât a fost gata să leșine.
– Ești nerecunoscător, i-a zis fiara, cu o voce teribilă. Ți-am salvat viața, primindu-te în castelul meu, iar tu, drept răsplată, îmi furi trandafirii, la care eu țin mai mult decât orice pe lume! Va trebui să mori, pentru a repara această greșeală! Îți dau un sfert de ceas, ca să-ți faci rugăciunea.
Negustorul căzu în genunchi și, întinzând mâinile către fiară, îi zise:
– Iartă-mă, stăpâne! N-am crezut că îți aduc o jignire, culegând un trandafir pentru una dintre fiicele mele, care m-a rugat să i-l aduc.
– Nu mă cheamă „Stăpâne”, ci Bestia! răspunse monstrul. Și nu-mi plac deloc complimentele, eu vreau ca oamnenii să-mi spună ce gândesc! Așa că să nu-ți închipui că mă îmbunezi cu lingușirile tale. Dar tu mi-ai spus că ai fete. Te voi ierta, cu condiția ca una dintre fiicele tale să vină de bunăvoie și să moară în locul tău. Nu vreau să mai aud nimic! Pleacă, și dacă fetele tale refuză să moară în locul tău, jură-mi că te vei întoarce în trei luni!

Bunul om nu dorea să-și jertfească fetele acestui monstru, dar se gândi că va avea măcar plăcerea să le mai îmbrățișeze o dată. Jură, așadar, că va reveni, iar Bestia îi zise că va putea pleca atunci când va dori.
– Dar, adăugă ea, nu vreau ca tu să pleci cu mâna goală. Întoarce-te în camera în care ai dormit, unde vei găsi un cufăr mare gol. Poți să pui în el tot ceea ce-ți va plăcea, iar eu ți-l voi trimite acasă.

Apoi Bestia se retrase, iar bunul negustor își zise în sinea lui: „Dacă tot trebuie ca eu să mor, voi avea măcar mângâierea să le las câte ceva bieților mei copii.
El se întoarse în camera în care se culcase, și aici găsi un număr mare de monede de aur, cu care umplu cufărul cel mare de care îi vorbise Bestia. Îl închise, și, luîndu-și calul pe care îl găsi în grajd, ieși din acest palat, cu o tristețe la fel de mare ca bucuria cu care intrase. Calul găsi singur drumul prin pădure, și, în scurt timp, bunul om sosi la casa lui mică.

Copiii se strânseră toți în jurul lui. Dar, în loc să se bucure de alintările lor, negustorul începu să plângă amarnic, privindu-i. Ținând în mână ramura de trandafiri pe care o adusese pentru Frumoasă, i-o dădu și îi zise:
– Frumoaso, ia acești trandafiri! Ei îl vor costa foarte scump pe nenorocitul tău tată. Și le povesti, îndată, nefericita întâmplare prin care trecuse.

Auzind aceste lucruri, cele două surori mai mari începură să se jelească și să o ocărască pe Frumoasă, care nu plângea deloc.
– Uitați-vă ce a făcut înfumurarea din această făptură! ziceau ele. Ea nu a vrut haine și pălării, ca noi; ea a vrut să fie deosebită! Iar acum va provoca moartea tatălui nostru, și cu toate astea, nu plânge deloc!
– Dar nu ar avea niciun rost să plâng, spuse Frumoasa. Pentru ce aș plânge moartea tatălui meu, din moment ce el nu va muri? Atâta timp cât monstrul acceptă moartea uneia dintre fiice, eu vreau să mă ofer furiei lui, și sunt foarte fericită să fac acest lucru, deoarece, murind, voi avea bucuria să-mi salvez tatăl și să-i dovedesc dragostea mea.
– Nu, sora noastră, îi ziseră cei trei frați, tu nu trebuie să mori, noi vom merge să-l găsim pe acest monstru și vom muri sub loviturile lui, dacă nu vom reuși să-l ucidem!
– Nu vă faceți speranțe zadarnice, fiii mei, le zise negustorul! Puterea acestei Bestii e așa de mare, încât nu trag nicio nădejde că-l veți putea omorî. Sunt înduioșat de inima bună a Frumoasei, dar nu vreau ca ea să moară. Eu sunt bătrân, nu-mi mai rămâne mult de trăit. Astfel că voi pierde doar câțiva ani din viață, de care nu-mi pare rău decât datorită vouă, scumpii mei copii!
– Te asigur, tată, îi spuse Frumoasa, că tu nu vei merge la palat fără mine! Tu nu mă poți împiedica să te urmez. Chiar dacă sunt tânără, nu sunt legată de viață, și prefer să fiu mâncată de acest monstru, decât să mor de supărarea care mi-ar aduce pieirea, dacă tu vei muri.

Orice i-ar fi mai spus ceilalți, Frumoasa voi neapărat să plece la palat, iar surorile ei erau încântate, fiindcă virtuțile celei mici le făceau foarte invidioase.
Negustorul era atât de preocupat de pierderea fiicei lui, încât nu se mai gândise la cufărul pe care îl umpluse cu bani de aur. Dar, îndată ce se retrase în camera lui să se culce, el fu foarte mirat găsindu-l la căpătâiul patului său. Hotărî să nu le spună deloc copiilor lui că el redevenise bogat, pentru că, atunci, fiicele mai mari ar fi voit să se întoarcă la oraș. Iar el era hotărât să moară în această căsuță la țară.
Dar negustorul îi încredință acest secret Frumoasei, care îi spuse că, în absența lui, niște tineri veniseră să le pețească pe surorile ei. Ea îl rugă pe tatăl ei să le căsătorească. Deoarece Frumoasa era atât de bună, încât le iubea și le ierta din toată inima tot răul pe care i-l făcuseră.

Cele două fete rele se frecaseră cu ceapă la ochi, ca să plângă, atunci când Frumoasa plecă împreună cu tatăl lor. Dar frații plânseră în mod sincer, la fel ca și negustorul. Doar Frumoasa nu plângea deloc, deoarece nu voia să le sporească durerea.

Calul o apucă pe drumul ce ducea la palat, și, spre seară, ei îl zăriră, iluminat, ca și prima dată. Calul merse singur în grajd, iar bunul om intră cu fiica lui în marea sală, unde găsiră o masă măreț împodobită, cu două tacâmuri pe ea. Pe negustor nu-l trăgea inima să mănânce, dar Frumoasa se silea să pară liniștită, se așeză la masă și se servi din mâncare. Apoi își zise în sinea ei: „Bestia vrea să mă îngrașe, înainte de a mă mânca, de aceea m-a așezat la masa aceasta îmbelșugată”.

După ce au mâncat, au auzit un urlet puternic, iar negustorul și-a luat atunci adio de la biata sa fiică, plângând. Căci el se gândi că e Bestia.
Frumoasa nu-și putu nici ea stăpâni fiorii, atunci când văzu această groaznică făptură. Dar se liniști cât putu de mult, iar monstrul o întrebă dacă a venit de bunăvoie. Ea îi răspunse, tremurând, că da.
– Ești o fată foarte bună, spuse Bestia, și eu te voi răsplăti. Iar tu, om bun, să pleci mâine dimineață! Și îți pun în vedere, să nu cumva să te mai întorci aici! Rămas bun, Frumoaso!
– Rămas bun, Bestie, răspunse ea; și îndată, monstrul se retrase.
– Ah, fata mea, îi zise negustorul, îmbrățișând-o pe Frumoasă. Sunt îngrozit pentru tine! Crede-mă, lasă-mă pe mine aici!
– Nu, tată, îi zise Frumoasa, foarte hotărâtă, tu trebuie să pleci mâine dimineață, iar pe mine, lasă-mă în gija lui Dumnezeu! Poate el va avea milă de mine.

Se duseră la culcare, dar credeau că nu vor putea să doarmă deloc în această noapte. Însă abia puseră capul pe pernă, că și adormiră.
În vis, Frumoasa văzu o zână, care îi zise:
– Sunt foarte încântată de bunătatea inimii tale, Frumoaso! Fapta ta bună, de a dori să-ți dai viața pentru a-ți salva tatăl, nu va rămâne nerăsplătită.

Când se trezi, Frumoasa îi povesti visul tatălui său, și, deși l-a mai consolat puțin, acesta nu s-a putut opri să nu izbucnească într-un plâns disperat, atunci când s-a despărțit de ea.

După ce el a plecat, Frumoasa s-a dus în sala cea mare și a început să plângă și ea. Dar, cum avea un caracter puternic, ea se lăsă în voia lui Dumnezeu și hotărî să nu se mai necăjească, în puținul timp pe care îl mai avea de trăit. Căci ea credea cu tărie că Bestia o va mânca în acea seară. Hotărî, până atunci, să se plimbe și să viziteze acest frumos castel, căruia nu putea să nu-i remarce frumusețea.

Și fu foarte surprinsă când, pe o ușă, citi următoarele cuvinte: Camera Frumoasei. Deschise acea ușă cu înfrigurare și fu uimită de măreția care domnea aici. Dar ceea ce o miră cel mai mult erau: o mare bibliotecă, un clavecin și mai multe cărți de muzică.
– El nu vrea să mă plictisesc, spuse ea încet. Apoi se gândi: „Dacă eu n-aș avea de stat aici decât o zi, nu mi-ar fi pregătit atâtea lucruri”. Acest gând îi dădu mai mult curaj. Deschise biblioteca și văzu o carte, pe care scria cu litere de aur: Dorește, poruncește! Aici, tu ești regina și stăpâna. „Vai”, zise ea suspinând, „eu nu doresc altceva decât să-l văd pe sărmanul meu tată și să știu ce face el acum”. Dar, surpriză! Aruncându-și ochii într-o oglindă mare, își văzu casa de la țară, în care tatăl ei tocmai sosea, cu o față nespus de tristă. Surorile ei ieșeau înaintea lui, și, în ciuda sforțărilor pe care le făceau ca să pară întristate, bucuria pe care o aveau în inimă se citea pe fețele lor.

O clipă după aceea, toate acestea dispărură, iar Frumoasa nu putu să nu se gândească la faptul că Bestia era binevoitoare, și că nu avea de ce să se teamă de ea.
La prânz, ea găsi masa pusă, și, în timp ce mâncă, ascultă un excelent concert, cu toate că nu văzu pe nimeni în sală. Seara, când merse iar să se așeze la masă, auzi zgomotul făcut de Bestie, și nu putu să nu se înfioare din nou.
– Frumoaso, îi zise monstrul, îmi dai voie să te privesc în timp ce mănânci?
– Tu ești stăpânul aici! răspunse Frumoasa tremurând.
– Nu, spuse Bestia, nu este altcineva stăpân aici, în afară de tine! Nu trebuie decât să-mi spui să plec, și n-o să te mai plictisesc! Voi pleca imediat. Spune-mi, nu-i așa că îți par urât?
– Asta așa este, răspunse Frumoasa, nu pot să te mint! Dar eu cred că tu ești foarte bun.
– Ai dreptate, spuse monstrul, dar, pe lângă faptul că sunt urât, nu am niciun pic de minte. Eu știu bine că nu sunt decât o Bestie!
– Nu ești bestie, dacă îți dai seama că nu ai minte: un neghiob nu își dă seama de asta!
– Mănâncă, Frumoaso, îi zise monstrul, și încearcă să nu te plictisești în această casă, căci tot ce este aici e al tău. Iar eu aș fi foarte mâhnit, dacă tu n-ai fi mulțumită!
– Ești foarte bun, spuse Frumoasa. Îți mărturisesc că eu sunt mulțumită la curtea ta. Iar când mă gândesc la acest lucru, nu îmi mai pari atât de urât.
– O, da, răspunse Bestia. Am inimă bună, dar sunt un monstru.
– Sunt mulți oameni mult mai monstruoși decât tine, spuse Frumoasa. Iar tu, cu figura ta, îmi placi mult mai mult decât aceia care, în spatele fețelor lor umane, ascund o inimă falsă și un suflet mârșav și ingrat.
– Dacă aș avea minte, reluă Bestia, ți-aș face un mare compliment, pentru a-ți mulțumi. Dar eu sunt un neghiob, și tot ce pot să-ți spun este că îți sunt foarte recunoscător.
Frumoasa mâncă cu poftă. Ei nu-i mai era frică aproape deloc de monstru. Dar a crezut că o să leșine, în momentul în care el i-a zis:
– Frumoaso, vrei să fii soția mea?
Un timp, n-a putut să zică nimic. Îi era frică să nu-i stârnească mânia, refuzându-l. Îi zise, totuși, tremurând:
– Nu, Bestie.
În acel moment, bietul monstru începu să suspine și scoase un sunet atât de înfricoșător, că tot palatul se cutremură. Dar Frumoasa se liniști repede, căci Bestia îi zise cu tristețe:
– Rămas bun, așadar, Frumoaso!
Văzându-se singură, Frumoasa simți foarte multă compasiune pentru biata Bestie.
– Vai, zise ea, ce păcat că e așa de urât! El e atât de bun!

Frumoasa petrecu trei luni în acest palat, destul de liniștită. În toate serile, Bestia o vizita, stătea de vorbă cu ea în timp ce lua masa, binevoitor și cu mult bun simț, dar fără ca vorbele lui să aibă ceea ce se cheamă spirit. În fiecare zi, Frumoasa descoperea noi calități ale acestui monstru. Faptul că îl vedea atât de des o făcuse să se obișnuiască cu urâțenia sa. Și, fără să se mai teamă deloc la vizitele lui, privea adesea ceasul, să vadă când se face ora nouă. Căci Bestia venea mereu la acea oră. Nu era decât un lucru care nu-i plăcea Frumoasei, și anume faptul că, înainte de a merge la culcare, monstrul o întreba dacă nu dorea să-i fie soție. Și se îndurera foarte tare când ea îi spunea că nu. Într-o zi, Frumoasa îi zise:
– Bestie, sunt foarte stânjenită! Aș vrea să pot să mă mărit cu tine, dar eu sunt prea sinceră, ca să te fac să crezi că asta se va întâmpla vreodată! Voi fi totdeauna prietena ta. Încearcă să te mulțumești cu asta!
– Va trebui, zise Bestia; căci îmi cunosc situația. Știu bine că sunt oribil. Dar te iubesc atât de mult! Totuși, trebuie să mă consider fericit că tu vrei să stai cu mine aici. Promite-mi că nu mă vei părăsi niciodată!

Frumoasa roși la aceste cuvinte. Ea văzuse, în oglinda sa, că tatăl ei se îmbolnăvise de supărare că o pierduse. Și-și dorea mult să-l revadă.
– Ți-aș putea promite, îi zise ea Bestiei, că nu te voi părăsi niciodată, dar eu am o dorință atât de mare să-mi revăd tatăl, încât aș putea muri de durere dacă tu ai refuza să-mi îndeplinești această plăcere.
– Aș prefera să mor, răspunse monstrul, decât să-ți aduc fie și cea mai mică supărare! Te voi trimite la tatăl tău. Ai să rămâi acolo, iar biata Bestie o să moară de durere!
– Nu, îi zise Frumoasa plângând, te iubesc prea mult, ca să vreau să-ți cauzez moartea! Îți promit că am să mă întorc după opt zile. Tu mi-ai arătat că surorile mele s-au măritat, iar frații mei au plecat la oaste. Tatăl meu este acum singur, permite-mi să stau o săptămână la el!
– O să fii acolo mâine dimineață, spuse Bestia. Dar amintește-ți de promisiunea ta! Nu trebuie decât să-ți pui inelul pe masă, diseară, înainte să te culci. Rămâi cu bine, Frumoaso!
Bestia suspină, după obiceiul său, spunând aceste cuvinte, iar Frumoasa se culcă foarte mâhnită, văzându-l atât de supărat.

Când se trezi dimineața, ea se afla în casa tatălui său. Și, sunând clopoțelul pe care îl avea lângă pat, o văzu venind pe servitoare, care scoase un țipăt, atunci când o zări. Bunul om veni fuga la acest țipăt, și era gata să moară de bucurie, revăzând-o pe scumpa lui fată. Se aruncară unul în brațele celuilalt și se ținură așa îmbrățișați mai mult de un sfert de oră.

După aceste prime momente de emoție, Frumoasa se gândi că nu are haine, când se va ridica din pat. Dar servitoarea îi spuse că tocmai găsise, în camera vecină, un cufăr mare plin cu rochii, toate cusute cu fir de aur și diamante. Frumoasa îi mulțumi Bestiei pentru darurile sale. Apoi luă cea mai puțin scumpă dintre rochii și îi spuse servitoarei să le strângă pe celelalte, pentru a le dărui surorilor ei. Dar abia pronunță aceste cuvinte, și cufărul dispăru imediat. Tatăl ei îi spuse atunci că Bestia voia ca ea să păstreze toată îmbrăcămintea pentru sine. Și îndată, rochiile și cufărul reapărură la locul lor.

Frumoasa se îmbrăcă. Și, în acest timp, surorile ei au fost anunțate și veniră cu soții lor. Erau amândouă nefericite. Cea mai mare se căsătorise cu un domn foarte frumos. Dar el era atât de îndrăgostit de el însuși, încât nu se îngrijea, de dimineață până seara, decât de propria făptură, iar pe soția lui o neglija. Cea de-a doua se măritase cu un bărbat foarte inteligent, dar care nu-și folosea ascuțimea minții decât pentru a-i chinui pe alții, și în primul rând pe soția sa.

Surorile Frumoasei muriră de ciudă, atuncă când o văzură îmbrăcată ca o prințesă și atât de frumoasă. Zadarnic se purtă ea foarte prietenos cu ele, nu le putea domoli gelozia, care crescu și mai mult, atunci când sora lor cea mică le povesti cât era de fericită.
Cele două invidioase coborâră în grădină ca să poată plânge în voie, zicându-și una alteia:
– Pentru ce făptura asta e mai fericită decât noi? Nu suntem noi mult mai drăguțe decât ea?
– Soră, spuse cea mai mare, mi-a venit o idee: să încercăm să o reținem aici mai mult de opt zile. Proasta de Bestie se va înfuria că nu și-a ținut cuvântul, și poate că o va mânca.
– Ai dreptate, soră, răspunse cealaltă. Pentru asta, trebuie să ne purtăm foarte frumos cu ea.

Și, luând această hotărâre, ele urcară din nou în camera Frumoasei și se purtară atât de afectuos cu sora lor, încât acesteia îi dădură lacrimi de bucurie. Când cele opt zile trecură, surorile începură să-și smulgă părul din cap și se prefăcură atât de supărate de plecarea fetei, încât Frumoasa promise că va mai rămâne încă opt zile la tatăl ei.

Totuși, ea își reproșa foarte tare mâhnirea pe care i-o produsese bietei Bestii, pe care o iubea din toată inima sa, și suferea că nu a mai văzut-o de atâta timp. În a zecea noapte pe care o petrecea la taăl său, visă că se afla în grădina palatului și că o vedea pe Bestie întinsă în iarbă, aflată pe moarte și reproșându-i nerecunoștința. Frumoasa se trezi brusc din somn, cu ochii plini de lacrimi.
– Oare nu sunt eu o ființă nespus de rea, zise fata, să-l îndurerez pe sărmanul Bestie, care a fost atât de bun cu mine? E vina lui că e atât de urât și lipsit de măiestria vorbirii? El e bun, ceea ce valorează mai mult decât toate acestea la un loc. De ce să nu mă căsătoresc cu el? Aș fi mult mai fericită decât surorile mele cu soții lor. Nici frumusețea, nici inteligența bărbatului nu fac o femeie fericită, ci frumusețea caracterului, amabilitatea și bunătatea. Iar Bestia are toate aceste calități. E adevărat, nu simt atracție față de el, dar simt prietenie, recunoștință și îi port cea mai aleasă stimă. Prin urmare, nu trebuie să-l fac nefericit! Mi-aș reproșa toată viața lipsa mea de corectitudine și recunoștință!

Spunând aceste cuvinte, Frumoasa se ridică din pat, puse inelul pe masă, și se culcă la loc. Iar când se trezi a doua zi dimineața, ea constată cu bucurie că se afla în palatul Bestiei. Se îmbrăcă cu măreție, pentru a-i plăcea lui, și se plictisi de moarte toată ziua, așteptând ora nouă seara. Dar zadarnic sună orologiul, că Bestia nu apăru deloc. Frumoasa se temu atunci că i-a provocat moartea. Alergă, strigând disperată, prin tot palatul.

După ce l-a căutat peste tot, își aminti de visul său și alergă la pârâiașul din grădină, unde îl văzuse pe monstru culcat pe iarbă. Aici îl găsi pe bietul Bestie întins pe jos, fără cunoștință. Crezu că era mort. Se aruncă atunci peste trupul lui, fără să-i mai pese că e urât. Și simțind că inima îi bate încă, ea luă apă din părâiaș și îl stropi pe față. Bestia deschise atunci ochii și îi zise Frumoasei:
– Ți-ai uitat promisiunea! Durerea că te-am pierdut m-a făcut să iau hotărârea să mor de foame. Dar mor fericit, pentru că am plăcerea să te mai văd o dată!
– Nu, Bestia mea scumpă, tu nu vei muri, îi zise Frumoasa, tu vei trăi, pentru a deveni soțul meu! Din momentul acesta, eu îți dau mâna mea, și jur că nu voi fi decât a ta! Vai, credeam că nu simt decât prietenie față de tine! Dar durerea pe care o simt acum mă fac să-mi dau seama că n-aș putea trăi fără tine!

Abia a pronunțat Frumoasa aceste cuvinte, că ea a văzut deodată castelul strălucind de lumină. Focurile de artificii, muzica, toate anunțau o mare sărbătoare. Dar toate aceste neasemuite frumuseți nu i-au putut distrage atenția frumoasei fete. Ea s-a întors lângă scumpa ei Bestie, a cărei viață o considera în primejdie.

Dar, ce surpriză! Bestia dispăruse, și fata nu a mai văzut la picioarele ei decât un prinț deosebit de frumos, care îi mulțumi pentru că, prin purtarea ei, făcuse să înceteze vraja care îl stăpânise.
Cu toate că prințul merita toată atenția sa, Frumoasa nu se putu opri să nu-l întrebe unde e Bestia.
– E aici, la picioarele tale, îi zise prințul. O zână rea m-a blestemat să rămân sub înfățișarea acestei bestii, până în clipa în care o fată frumoasă va dori să se căsătorească cu mine. Și tot zâna m-a blestemat să-mi pierd și ascuțimea spiritului. Din toată lumea, tu ai fost singura atât de bună, încât să să te lași cucerită de caracterul meu mărinimos, și oferindu-ți acum coroana mea, eu nu pot să-ți răsplătesc îndeajuns bunătatea pe care ai avut-o față de mine!

Aleasa fată, foarte plăcut surprinsă, îi dădu mâna prințului pentru a se ridica. Apoi, ei merseră împreună în castel, iar Frumoasa a crezut că va muri de bucurie când, în marea sală, găsi pe tatăl său și pe toată familia ei, pe care îi adusese buna zână ce îi apăruse în vis.
– Frumoaso, îi spuse zâna, primește acum răsplata bunei tale alegeri! Tu ai preferat virtutea și bunătatea, frumuseții și inteligenței, și de aceea meriți să primești acum toate aceste calități, reunite într-o singură persoană. Vei deveni o mare regină, și sper ca tronul să nu te facă să-ți pierzi virtuțile tale.
– Iar voi, domnișoarelor, le zise celor două surori ale Frumoasei, vă cunosc inima și toată răutatea din ea! Vă menesc să deveniți două statui! Dar să vă păstrați judecata, sub piatra care o acoperă. Veți sta la poarta palatului surorii voastre, și nu vă dau altă pedeapsă decât să priviți la fericirea ei. Și nu veți putea să reveniți la starea voastră de ființe umane, decât atunci când vă veți recunoaște greșelile. Deși, mi-e teamă că veți rămâne totdeauna statui. Fiindcă pot fi îndreptate mândria, mânia, lăcomia și lenea. Dar numai o minune poate produce preschimbarea unei inimi rele și invidioase!

Cu o lovitură a baghetei ei fermecate, zâna îi transportă pe toți cei din sala cea mare, în regatul prințului. Aici, supușii îl primiră cu bucurie pe stăpânul lor, care se căsători cu frumoasa fată de negustor. Și trăiră amândoi vreme îndelungată, fiind pe deplin fericiți, pentru că fericirea lor se întemeia pe virtute.

vezi mai multe texte de: Jeanne-Marie Leprince de Beaumont