Un gând îşi freacă palmele frenetic,
Făcând ca să mă pierd prin a mea fire,
Cotrobăind prin inima-mi naivă,
Ca să se-agaţe straşnic de-o simţire.
‘Şi-aruncă ancora făr’ să mă-ntrebe
Până-n adâncul ontic ce m-apasă
Şi râde de acolo, dinspre mine,
Ca un păianjen ce m-a prins în plasă.
E-un gând despre-a’ iubirii sensuri duale,
Ca un anchetator de dedesubturi
Ce zac comod în fiinţa mea plăpândă,
Uşoară ca un fulg printre abrupturi.
Iar gându-acesta-mi spune că iubirea
E-adevărată doar de se jertfeşte
Şi de-nţelege şi acceptă truda
Pentru acel ce inima-l iubeşte.
Mai e o dragoste, mereu prezentă:
Cea care pe ea însăşi se adapă,
Cerând ea jertfă multă de la ceilalţi
Şi neputând în sine să-şi încapă.
Şi-mi spune gândul că eu merg adesea
Spre dragostea cu-a doua trăsătură,
Deşi nu asta-i calea cea mai bună
Pe care să-mi îndrept a mea făptură.
Ideea asta-mi zbârnâie-n timpane,
Nedându-mi voie să mai dorm o clipă -
Mă cheamă ca un clopot de alamă
Ce adevăru-n mine-l înfiripă.
De n-oi putea iubi cum se cuvine,
Voi lua avântul unei noi trăiri -
Măcar să fiu, în încercarea fiinţei,
La jumătatea drumului dintre iubiri!
vezi mai multe poezii de: andreionthepoetry
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Dragii mei, va multumesc mult pentru tot ce ati scris aici!
Am dorit sa zugravesc asa cum ma pricep mai bine starea fiintei umane de a se afla intre doua tendinte de exprimare a darului pe care Dumnezeu l-a pus in sufletul nostru, care este capacitatea de a iubi: o tendinta este cea corecta, proprie menirii acestui dar, manifestata plenar, prin raportare la relatia cu toti semenii luati ca indivizi si ca societate, dar mai ales prin raportare la relatia cu chiar Creatorul, Tatal nostru din Ceruri; cea de a doua este cea improprie rolului acestei putinte de a oferi dragoste, prezenta atunci cand avem impresia ca indreptam dragostea noastra catre o anume persoana, intr-un mod convenabil noua, fiind in pericol de a cadea pe panta devierii sentimentului de dragoste chiar spre propria noastra persoana, atunci cand stim numai ca in numele dragostei sa pretindem.
Desigur, putem iubi o persoana anume intr-un fel care o face sa ne fie celalalt intreg al fiintei noastre (si nu jumatate, pentru ca fiecare din noi in fata Domnului suntem un intreg), si in acelasi timp sa crestem in potenta de a oferi si dragostea totala, plenara, catre tot ce ne inconjoara, catre lume si catre Dumnezeu.
Dragostea hristica nu exclude dragostea lumeasca. Eu cred ca o abordare corecta este cea in care vedem dragostea lumeasca drept o prefigurare a adevaratei iubiri de care suntem capabili, un indiciu ca daca suntem capabili sa ne dam poate chiar si viata pentru persoana iubita, categoric putem sa ne dam viata, daca este nevoie, pentru Hristos, la fel cum El si-a dat-o pentru noi pe Cruce.
Iar daca vor veni vreodata vremuri (cum, dealtfel, au mai fost) care sa ceara asa ceva, sa nu stam pe ganduri in a trece la acest “nivel urmator ” de dragoste!
andreionthepoetry (autor)
marți, 13 octombrie 2015
Dragul meu Andrei, deja te îndrepți cu pioșenie spre dragostea cea nemincinoasă...deja trăiești o frumoasă dragoste pământeană ( am înțeles asta din felul minunat în care vorbești despre soția și copiii tăi )...te poți numi un fericit, un ales al sorții !
Frumoase gânduri, frumoasă poezie.
Cu drag,
mirimirela
marți, 13 octombrie 2015
Absolut minunata! Ma indoiesc tare ca vei ramane la jumatatea drumuui intre iubiri pentru ca sufletul tau e prea frumos sa se opreasca la mijloc . Sunt convins ca veiajunge acolo unde doresti si sper sa ne bucuram impreuna de fiecare pas pe care il faci. Cu mult drag
stomff
marți, 13 octombrie 2015
Versurile dvs curg liric in inima.
george
marți, 13 octombrie 2015
Da, într-adevăr, frumoasă.. Felicitări Andrei!
M Horlaci
marți, 13 octombrie 2015
Foarte frumoasa poezia ta Andrei. Te felicit !
mirela
marți, 13 octombrie 2015
Draga Gerra, daca vei citi aceste randuri, iti marturisesc aici, si marturisesc tuturor cititorilor, ca acel comentariu al tau de la poezia mea dedicata Adinei, atat de adevarat in sine, m-a starnit sa evoc aceste doua sensuri ale iubirii: cel egocentrist, pe care atat de usor ne vine sa ni-l insusim, amagindu-ne ca daca spunem "Te iubesc!" avem dreptul sa cerem orice sacrificiu persoanei pe care credem ca o iubim, si cel al iubirii totale, jertfitoare, neconditionate, in cele din urma crestine, hristice, catre care ne vine atat de greu sa pornim macar, darmite sa mai si ajungem la el... Ma bucur ca ai facut acel comentariu deosebit de profund si de important!
andreionthepoetry (autor)
luni, 12 octombrie 2015