La marginea nebuniei
Adăugat de: paparuz

„somnul,

somnul ...

doar atât!

fără vis

fără trezire...

lovituri ce m-au răpus

au rămas doar amintire...

când durerea grea a vieţii,

în tăcere o ascult,

mă topesc  în bezna morţii

şi strâng ochii şi mai mult...”

                                     (anonim)

          Te trezeşti şi nu ştii de ce o faci...Îţi plimbi privirea prin casă şi totul ţi se pare străin, din nou. Ferestrele sunt tot aceleaşi pe care le ştii, soarele, tot pe acolo te inundă în fiecare dimineaţă, îţi mângâie pleoapele, în jurul tău totul pare la fel ca ieri, ca alaltăieri, ca acum o veşnicie...dar tu eşti conştient,  chiar mai mult decât ai vrea, chiar mai mult decât trebuie, că nimic nu mai e la fel, că nimic nu va mai fi la fel,  niciodată.

Îţi doreşti să dormi mai departe, să dormi la nesfârşit, dar te gândeşti că această dorinţă seamănă izbitor cu dorinţa morţii. Tu nu vrei să mori, însă simţi că nu mai poţi trăi. Eşti blocat între două lumi, ca în spatele unui geam oglindă. Realitatea prin care respiri îţi pare o celulă îngustă în care se află doar patul tău, patul tău transformat,  chiar de tine,  într-o maşină a timpului. Te aşezi comod, închizi ochii şi pleci oriunde vrei să fii. Visele, care nu sunt vise, te eliberează, te duc acolo unde ai vrea să te afli... şi chiar reuşeşti să ajungi, pentru că doar sufletul tău eşti tu, cel adevărat...iar sufletul ţi-e dintotdeuna liber, nemuritor.

Doar că somnul nu ţi-e suficient... niciodată nu e... Şi vine mereu dimineaţa... Te trezeşti în celula ta, în spatele geamului oglindă... De acolo poţi privi lumea din apropierea ta... Cineva îţi spune  „bună dimineaţa”, te invită la o cafea, cineva te întreabă ce faci, dacă ai visat ceva, dacă ţi-e bine... Tu taci, taci pentru că ţi se pare că de-abia acum dormi, că eşti în visul altcuiva, doar un personaj secundar distribuit într-in rol auxiliar dintr-un film cu buget modest. Nu e filmul tău, nu e despre tine. Îţi joci rolul pentru care ai fost selectat de regizor. Zâmbeşti, zici că eşti bine, repeţi replicile scenariului, te îmbraci cu hainele primite, mănânci, bei, respiri artistic. E doar un rol, te gândeşti mereu... unul ca multe altele prin care ai trecut de-a lungul eternităţii. Un rol pe care ţi l-ai ales, de fapt, singur, atunci când ai decis să renaşti.

Acum, te întrebi, retoric, de ce ai ales aşa...Desigur, nu poţi nega raţiunea alegerii, dar ai pierdut între timp răspunsul, scopul, lecţia pe care trebuie să o înveţi. Vrei să afli, încerci să te întorci în tine, la acel punct în care toate deciziile luate au un sens, o explicaţie... dar te izbeşti de ziduri peste care ţi-e cu neputinţă să te caţeri. Constaţi, dezamăgit, din nou, că eşti blocat în tine însuţi, sau că entităţile superioare nu îţi dau acces înlăuntrul tău.

Ţi-au parolat memoria, ţi-au parolat viaţa. Poate e spre binele tău, poate încă nu ai dreptul să ştii cine eşti cu adevărat sau, poate, chiar asta îţi este lecţia. Alegerea... Cea mai grea alegere din această viaţă.

Liberul tău arbitru e cel care, probabil, trebuie să decidă ce cale trebuie să urmezi.

Nu vrei să răneşti pe nimeni, nu vrei să faci pe nimeni să sufere, dar de fapt, chiar şi autoizolat în carcera minţii tale, sau tocmai de aceea, faci pe toţi cei dragi să sufere cumplit.

Şi zilele trec, una după alta... simţi că iubirea, răspunsul tuturor întrebărilor, tocmai pe tine, te lasă rătăcit, pe un no man’s land arid.

Numeri iar şi iar secundele zilei, în aşteptarea nopţii, în aşteptarea somnului eliberator de tine.

Patul şi visele... sunt tot ce ai, tot ce mai contează. Şi dormi...şi dormi...

„Je suis malade” ....în noaptea priveghiului propriului suflet...