Doamne,
Cu ochii minții pătrund infinitul albastru...
Bucuria mă umple, simt pacea zămislită
În rugi fierbinți şi dorinți neîmpărtăşite,
Simt focul iubirii,
Mistuind ce a mai rămas neatins,
De Cuvintele-Ți sfinte...
Mă înfior de atât de multă iubire şi...
În propria-mi tăcere, aud răspunsuri
La întrebările-mi nerostite...
Ecouri, cuvinte, silabe,
Îşi aşteaptă rândul cuminți,
Să fie dezbătute, la picioarle Tronului de Har.
Susurul blând şi subțire al glasului Tău,
Îmi spune şoptit: "Nu te teme!"
Nimic nu este mai prețios decât Cuvântul Tău!
El e balsamul ce vindecă sufletul rănit
De prea multă indiferență.
"Stai!Stai!" Strigă orologii la unison...
Dangătul lor sacadat, încă odată încearcă
Să-mi spună că efemeritatea e la ea acasă,
Că eu, sunt doar un invitat la masa timpului
Şi că, vreau sau nu să intru în joc,
Îmi voi dansa ultimul vals
În fața Împăratului...
Cenuşăreasă, Mireasă sau musafir nepoftit,
Încă mai e timp să transform povestea
Dintr-o elegie, într-o epopee măreață,
Iar propriu-mi personaj,
Să se estompeze tot mai mult până când,
Sub aura incandescentă a infinitului,
Să se curețe de zgură şi,
Purificat, să îşi redobândească locul
Pierdut cândva în diadema Creatorului...
Fără negocieri, fără plăți în avans!
Conştient, încredințat sau indiferent,
Propria alegere înlănțuie, încătuşează,
Sau eliberează.
Eşti pregătit pentru eternitate?
Vino Doamne Isuse! Amin!
13/09/14, Barcelona-Lucica Boltasu
vezi mai multe poezii de: lboltasu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.