În pădurea dinspre poarta munților
un arbore de pin cu iz tomnatic
mă-mbată;
Vânjos îi e trunchiul și-nfoiat
iar cetina mlădie, elegantă...
Norii îl cată ades, cutezători
și griul lor deasupra lui se clatină
iar eu în nopți umplute cu nesomn
ascult bezmetică o tristă doină.
La rădăcină, o apă curge anevoios,
pare cuprinsă de-o patimă umbroasă;
pe mușchiul creț o lacrimă își lasă.
Pe crengi coboară-o negură să se culce;
Iar eu te-aștept în pragul dezolării
ca un pustiu ce-așteaptă veacul luminării.
Rânjește-un vulture, străjeru-nsingurării, o moarte dulce.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.