Ne biciuie răcoarea dimineții,
Iar muntele-și ascunde capu-n nori,
Pășim alături pe cărarea vieții,
Doi tineri și destoinici călători.
Deasupra noastră brazii se apleacă,
Măreți străjeri cu cetinile verzi,
Te iau de mână, tu tresari oleacă
Și mă privești, dar parcă nu mă vezi.
O vrajă de iubire se-nfiripă,
Vorbim încet, cu glasul tremurat,
Natura toată încremenește-o clipă,
La mânăstire clopotele bat.
Castelul e pustiu și dormitează,
N-a mai primit monarhi de-atâția ani,
Dar când intrăm, pe loc se-nviorează,
Văzând în noi doi mândri suverani.
Și plini de dor ne avântăm pe creste
Călcând ușor pe plapuma de nea,
Să facem din iubire o poveste,
Eu să fiu prinț, iar tu prințesa mea.
Când nori pufoși, îngrămădiți în cete,
Se duc spre un hotar necunoscut,
Vrei să-mi vorbești, dar eu îți pun pecete,
Pe buze moi cu primul meu sărut.
vezi mai multe poezii de: Octavian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.