A fulgerat arhaic pe-o costișă,
ca ochiul fiarei azvârlind văpăi;
Copaci se furișează-n guri de văi
și-o frică rece mătură, piezișă,
perfectul cerc al turmelor de oi.
Se-nclină flacăra din lămpi, la stână,
și-un șuier a pustiu, prin căpriori,
pătrunde-adânc, ca lungul stol de ciori,
răscolitor prin sufletu-mi de lână;
Un idol de pământ înghite zori.
Se-ntunecă văzduhul de balauri
zvârcolitori ca șarpele pe jar;
Furtuna se rotește în mojar,
ciurlani uscați aleargă pe coclauri
către-orizontul pâlpâind neclar.
Privesc la focul care arde-n vatră
cu forța moale-a unui tăvălug
ce-și risipește jarul sub un rug;
Și văd plugari cu brațele de piatră,
săpându-și porți sub brazdele de plug.
Trăsnește crunt de se prăvale creasta
peste spinări de codri-ncoronați;
Se zbuciumă granitul sub Carpați;
Și-n negrele ceramici de Vădastra
zac ochi apotropaici*, nemișcați.
Prin defileul stâncilor se-adună
și-și poartă cavalcada vântul gol,
lăsând în urmă liniștea, obol;
Se sting văpăile din lămpi, la stână;
Și-ascult cum arde focul rostogol...
Notă*
apotropáic - despre un obiect, talisman căruia i se atribuie proprietatea magică de a feri pe purtătorul lui de farmece, de duhuri rele.
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.