O mizerie-nfloritǎ, ca o pacoste prezentǎ,
Stǎruie, ireductibil, pe o vinǎ persistentǎ
Ce devine alarmatǎ de beţii abandonate
În uitarea tǎlmǎcitǎ de limbi vechi de mult uitate.
O tristeţe-obişnuitǎ, nǎpǎdindu-mǎ metodic,
Tulburǎ oceanul firii lǎcrimând în ritm melodic.
Deznǎdejdia seninǎ dureros vibreazǎ-n toate
În timp ce aud un tremur încǎrcat de voluptate.
Lema existenţei mele, de ar fi sǎ o explic,
M-ar împotmoli în gânduri veştejite pic cu pic,
Scufundându-mǎ în mine ca-ntr-un cumul de pǎcate
Care nu-mi dau siguranţǎ nici în hǎu, nici în cetate.
vezi mai multe poezii de: samoila
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Interesante versuri, pline de miez și trăire! Felicitări!
Nelu Preda
marți, 02 februarie 2016