Luceafărul înamorat - Maria Filipoiu
Poezie adăugată de: maria.filipoiu

    miercuri, 15 iunie 2022

LUCEAFĂRUL ÎNAMORAT
(odă poetului Mihai Eminescu)

În amurg, pe Lună plină,
Luceafărul din zenit
curge-n rază de lumină
prin „pădurea de argint".

Peste crâng, amoru-și lasă
dintr-un vis demult apus,
când, culcat pe iarbă deasă,
de doruri era răpus.

Dar pe-a Timpului cărare,
numai un dor a rămas,
ce-n suflet îi toarnă jale,
prin codru făcând popas.

Dorul se scurge-n iubire
de jună și luceafăr,
dar se pierde-n amintire,
că numai el e teafăr.

Peste veac, el o privește
într-un funebru veșmânt
și ca-n vis își amintește
iubirea de pe Pământ.

Pe rază-n codru coboară
cu-al nebuniei amor,
ce-l trăia odinioară
în destin de muritor.

De a iubirii candoare,
din steaua lui cerească
lasă dorul pe cărare,
să nu-l mai chinuiască.

În cerdac, pe prispă veche,
o jună mlădioasă
cheamă astrul nepereche,
ce-l vrea ca mire-n casă.

De cum răsare, îl vede
în fereastra din iatac
și-ndată, firea își pierde,
raza lui să-i fie leac.

Din raze își face brațe,
Luceafărul iubitor,
de ele să se agațe
pământeanca în amor.

Se coboară pe-a lui rază,
cu iubire de fecior,
copila îmbrățișează
într-un foc mistuitor.

Iar cu patimă nebună,
de iubire însetat,
fetei așează cunună,
pe păr bălai inelat.

Fața palidă-i sărută
cu ai razei fiori reci,
dar, când inima-i ascultă,
amuțită e în veci.

Cununița de mireasă,
Luceafărul sărută,
că de soartă nemiloasă,
iubirea e pierdută.

Mireasa încoronată
n-a gustat fericire.
Când a fost îmbrățișată,
a căzut în neștire.

Fetei dragi, cu plete dalbe,
să-i sărute chip a vrut.
Dar răsare în nopți albe,
pe mormânt să-i dea sărut.

Ochii ei, spuma de ape,
nu-i va mai vedea nicicând.
Veșnicia de sub pleoape,
îi ascunde în pământ.

Lucefărul s-a întristat
și-n cer înalt stă ascuns,
iar când este înamorat,
privește-n iatac de sus.

Ar vrea să vină în pridvor,
chipul să-și încălzească
la sânul ei, prin nopți de dor,
iubirea să renască.

Tristețeți își ascunde sub nor,
ce cu lacrimi reci se scurg
de sentimente care dor
și năvălesc în amurg.

Ploaia nopților îi stinge
flacăra din iubire,
iar dorul-n lacrimi se frânge,
de-a junei amintire.

Raze se scurg în genune
și lacrimile-n izvor,
că răsare și apune
singur și rătăcitor.

Dar în cerească menire,
iubirea pământească
este o închipuire
cu față omenească.

Nu mai vrea nemărginirea
singurătății pusti,
de când lipsește iubirea
și căldura inimii.

Ar da toată veșnicia
pe-o clipă de iubire,
de-a fi vremelnicia,
un vis pentru jertfire.

Pe Luceafăr îl apucă
al Soarelui răsărit,
când caută o nălucă
dusă-n dorul adormit.

Dorul de juna suavă,
Luceafăru-n cer duce.
Dar ce folos de-a lui slavă,
când ea zace sub cruce?!

Cui servește măreție
în eternul necuprins,
când pe cer arde făclie
de spirit pe pământ stins?

El poartă cruce divină
pe calea veșniciei,
cât poeții îi închină
misterul poeziei.

Astrul nopților albastre
arde-n seri, înamorat,
și coboară dintre astre
pentru vis de neuitat.

Ale Timpului ferestre
le-am deschis cu dor și drag
de a iubirii povește
păstrată-n suflet pribeag.

Pictat cu aripă de gând
pe trecutul adumbrit,
duc dor din suflet fremătând,
din amurg în răsărit.

Lăsându-mi vis între coperți,
cu viața-mi de împrumut,
te rog, Emine, să mă ierți,
de n-am scris cum ai fi vrut!

Maria Filipoiu

*Poem premiat la Concursul „Dor de Dor" / 2015
*Revista „Dor de Dor”- nr. 106, pag. 2, 2015 / Medalion literar.

Maria Filipoiu



vezi mai multe poezii de: maria.filipoiu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.