Lumia
Adăugat de: Lucia Eniu

Seara își etala deja franjurii de un gri fumuriu spre negru peste fire. Un vânt ușor răspândea în aer miros aspru de mușchi și de ciuperci. Pădurea care își purtase mestecenii seculari până la piciorul muntelui dinspre apus invita la hoinăreli. Dar, în seara aceea, sătul de îndemnuri și de dorinți, pătruns de acea singurătate vorace care-i stăpânea gândurile și-i măcina cu sârguință micile bucurii de peste zi, alese să nu mai audă, să nu mai simtă, sa nu mai vadă ori să înțeleagă nimic din ce se petrecea în jurul său. Lăsă pădurea în urmă, cu o ușoară urmă de regret. Se regăsea în ea cu toată ființa lui, îi era refugiu și mângâiere deopotrivă, prietenă intimă căreia îi putea mărturisi cele mai înspăimântătoare sau mai fantastice gânduri, fără a fi judecat și pus la zidul indiferenței colective. Alese să-și petreacă seara în camera sa, camera albastră cu ferestre largi, în casa cea bătrână și tristă ca un mormânt. Casa copilăriei. Obișnuiți, la acea oră târzie a amurgului, cu clar-obscurul ei fascinant, ochii săi redescopereau, de fiecare dată, îngrămădeala tandră de obiecte familiare, măsuța rotundă sculptată în marmură a mamei sale, acolo-i plăcea să-și soarbă cafeaua, pata rotundă amintea de farfurioara pe care-și lăsa cu delicatețe ceașca favorită, în diminețile târzii când glasurile lor, ale copiilor, răsunau pe aleile înflorite ale parcului, zgârieturile adânci în lemnul balustradei, hieroglife copilărești pe care niciun savant, oricât de nebun s-ar fi vădit a fi, n-ar fi reușit să le descâlcească, semne ale gâlcevilor frățești gemelare, ale jocurilor de-a v-ați regăsitelea, după ore întregi de căutări și rătăciri prin împrejurimi. Și câte și mai câte alte semne ale trecerii timpului peste ei sau, poate, ale trecerii lor prin timp.
Țârâitul de greiere al telefonului, albit și el de vreme, îl scoase prea brusc din toropeala aceea plăcută a aducerilor aminte. Nu i se întâmpla prea des să se ducă înapoi în timp, să-și bată capul cu amintiri și cu regrete.
Scoase din gâtlej un alo contrariat și impersonal. La fel de impersonală, o voce răgușită îi aduse la cunoștință pe un ton sec, implacabil că, din păcate, domnule Larbreau, manuscrisul dumneavoastră, știți, n-a reușit să rețină atenția redactorilor noștri, regretăm, dar...știți...apreciem...sunteți, fără îndoială, un...fidelitatea dumneavoastră...suntem...siguri că...așteptăm din partea dumneavoastră...poate cu un pic de...cine știe...într-o altă împrejurare...puteți conta pe noi...cu toată gratitudinea...o seară frumoasă și...
Trânti receptorul. Îi tremurau brațele. Picioarele nu-l mai ascultau, cuprinse de o furie nebună, umblau anapoda prin odaia slab luminată de felinarele parcului. Și cât de mult stăruise asupra acelui roman! Mult mai mult ca asupra celorlalte. Îl reluase de atâtea ori, se învârtise prin paginile lui ca un titirez, ca un grădinar care visează la o capodoperă din frunze și flori, ca un nebun îndrăgostit de sine însuși. Îl recitise de atâtea ori, îi cizelase frazele, expresiile, personajele. Pe acestea din urmă le creionase de mii de ori, le îmbrăcase în tonuri vii, le costumase în dorințele și gusturile sale, le impregnase de spiritul său eclectic și de umorul său usturător și, pe nepusă masă, o voce brutală irupea în lumea aceea plină de lumină, sfâșiindu-i iluziile și încrederea în sine, tăind toate punțile...
Afară, noaptea se pregătea de sărbătoare. O lună imensă pătrunsese cu nonșalanță printre crengile plopului argintat care se înălța ca o lumânare în fața terasei dinspre curtea interioară. Lumina ei se scurgea pe frunze, roșiatică. Și, în aerul pur al sfârșitului de vară, strigătul unei păsări solitare sfâșie tăcerea bătrânei case adormite.

***

Scara scârțâi ușor. O ușă se închise cu zgomot. Un curent de aer. Un suspin și...un chip zâmbitor. Ca un soi de hartă a veseliei copilărești pe care un creator desenase o gură destul de mare, un nas acvilin și doi ochi de veveriță. Un alt suspin, mai aproape de urechea lui dreaptă, un râs cristalin și...Ei, na, lasă că nu-i sfârșitul lumii!
- Ce?!, exclamă el, ridicându-se brusc. Răsturnă o veioză, foile unui manuscris dansară o clipă în aerul călduț și se împrăștiară prin ungherele camerei. Simți un ușor parfum de verbină. Apoi, o zări. Stătea în fotoliul cel mare din fața uneia dintre ferestre. Zâmbea cu toată fața, ridicând din umeri, ca un copil răzgâiat.
- E genetic?, întrebă ea, cu o voce mică.
- Ce?!, întrebă el din nou, la fel de surprins și de nepoliticos.
- Rictusul. E genetic? Moștenit, adică?
- Știu ce înseamnă genetic. Dar nu știu ce...
- ....caut eu aici?, se auzi, din nou, același glas mărunt. Ce, ce, ce..., îl imită ea, îngroșându-și vocea. Lucru care, departe de a-l înfuria, îl făcu să zâmbească.
- Ei, așa da! În sfârșit, te văd zâmbind! Așadar, unde rămăsesem? E un rictus moștenit? Tatăl tău făcea la fel, fratele tău, așișderea. Se pare că se transmite din tată în fii gemelari.
- Cu...cum, i-ai cunoscut pe tatăl și pe fratele meu?!, bolborosi el.
- Personal? Nu, nicidecum, te tachinam, doar.
- Și noi, ne...cunoaștem?
- Eu, da, tu, nu. Dar putem să facem cunoștință. Eu sunt Lumia. Doar Lumia.
- Gérard Larbreau. Încântat.
- Ei, vezi? Ești încântat să cunoști pe cineva. E un pas important, recunosc.
- Spre ce?, întrebă Gérard, confuz.
- Spre o stare de spirit mai sănătoasă, zâmbi ea.
- Aaaa! Înțeleg. Te-au trimis de la spital. Nemernicii! Nu mă pierd o clipă din ochi. Și n-am nimic,pe bune, sunt bine, mersi, după cum au putut constata cei de la psihiatrie...
- Blablabla!
- Blablabla?! , exclamă el, contrariat.
- Da, blablabla, continuă Lumia, batjocoritoare. Chiar că divaghezi. Nu m-a trimis nimeni, nu lucrez la spital, nu sunt cine crezi tu, nu ești nebun, nu te supraveghează nimeni, etcetera. Mulțumit?, întrebă ea, mușcând dintr-un măr verde. Vrei?
- Nu, mulțumesc, spuse Gérard, la fel de confuz. De la Agenție, atunci? Editura, nu? Pentru manuscris...
- Așa o fi, dacă zici tu. Crezi ce vrei, mi-e totuna.
- Păi, atunci...pentru ce...
- Ca să te ajut, de-aia. Ia să vedem. Romanul acela istoric...Crezi că...
Încet, încet, conversația luă altă întorsătură. Frazele deveniră mai lungi, mai antrenante, remarcile, mai rafinate. În noaptea caldă, vocile s-au armonizat, râsetele s-au auzit până departe, s-au pierdut printre copacii înalți...

***

Gérard se trezi târziu, pe la zece. Afară, soarele era deja sus, lumina puternic peste fire. Se ridică în capul oaselor. Unde era Lumia? Ieși în holul cel mare. Nu o zări. Coborî scările în grabă. Intră în bucătărie. O căută peste tot. Se ascundea pe undeva? O așteptă toată dimineața. Înspre după-amiază, începu să lucreze. Reciti manuscrisul ultimului roman, făcu o serie de corecturi, înlocui, șterse, scrise din nou, reluă fraze, șlefui, tăie, o luă de la capăt, ca un sculptor nemulțumit de opera sa. Romanul se schimba, prindea din nou viață sub privirile lui uimite. Îl privea, acum, cu alți ochi, mai critic, descoperea anacronisme grosolane, câte o turnură aiurea, superficială, cernea cuvintele, reconstruia fiecare frază, fiecare rând, imagine, personaj. Redevenea, pe nesimțite, scriitorul de odinioară, cel care, înainte de teribila pierdere a părinților și a fratelui său geamăn, stăpânea forța autoironiei și a reinventării, balansând firesc între realitate și magie, jonglând cu imaginile și creând focuri de artificii pe cerul imaginației. O așteptă pe Lumia, îi pândi toată seara ivirea aceea parcă desprinsă din romanele sale. Târziu, când luna își făcu apariția, făcu o scurtă plimbare înspre pădure, apoi reveni cu o tolbă de gânduri noi pe care amintirile reușiră, în cele din urmă, să le alunge. Se întinse în patul mare, apoi se strânse ca un cocon în învelișul moale, scăldat în fire rebele de lună, scăpate printre norii grei de ploaie. Plouă, apoi, într-un târziu, luna dispăru și ea, lăsând loc unui cer de smoală. Gérard ura furtuna, spectacolul de fulgere și tunete îl lăsa rece. Somnul era o cale de evadare, avea să-l poarte departe, poate avea să viseze, i se întâmpla tot mai rar în ultima vreme, dar, cine știe? Adormi, însă, greu, după o frământare a așternutului și a gândurilor.
Furtuna încetase oarecând, dar vântul, prea slab, nu reușise să îndepărteze norii. Decorul cu câteva stele răzlețe, strălucind ici-colo în imensitatea aceea de nedeslușit, părea straniu. Gérard auzi un scârțâit ușor. Lumia se apropie pe nesimțite, îi luă mâna.
- Prieten drag!, șopti ea în întuneric.
- Lumia!, exclamă el, pe jumătate adormit.
Îi povesti tot ce făcuse peste zi, îi arătă manuscrisul refăcut, asemeni unui pământ nou ieșit din ape după milenii de așteptare. Avea de gând să scrie un roman autobiografic, să povestească despre familia sa, despre acel cândva care cunoscuse culoarea fericirii, să reînvie chipul delicat al mamei, râsul robust al tatălui său, ochii limpezi ai fratelui geamăn, lumina sa dintotdeauna pe care o păstrase dincolo de timp, bucuria, bucuria aceea de copil răsfățat de soartă care avusese mereu o oglindă în fața ochilor, un miracol. Avea să refacă filmul catastrofic al acelei dimineți reci de octombrie târziu, mașina gonind pe șoseaua umedă, ceața, râsul molipsitor al lui Fabien, fratele lui, apoi, impactul, întunericul, frigul acela care mușca și el, micul Gérard, prins în acel decor alb, un du-te-vino nesfârșit de fețe neliniștite aplecate peste durerea aceea vie, coșmarul, coșmarul acela mut și rece, cumplit de rece, apoi, într-o zi, după ceva vreme, adevărul hidos, ca o față de Gorgonă. Rece și el. Îl împietrise. De-a lungul anilor mulți, totul, sau aproape totul, se estompase, lucrurile prinseseră o umbră de culoare, dar durerea, ei, durerea aceea i se prinsese în cutele sufletului, îi simțea pulsul de fiară nemiloasă. Rodea fără oprire.
-Și celălalt roman...cel pe care l-ai refăcut...
- E gata, cum îți ziceam. Ca un palimpsest. Noul calcat pe vechi, zâmbi el, înveselit de chipul ei. Osă-l trimit. Sper ca, de data asta, să meargă.
- Dragul meu!, șopti ea. Știi că ai început să-mi fii drag?
O luă în brațe și dansară în noaptea adâncă în ritm de vals pe o muzică neauzită decât de ei. Glasurile lor vesele străbătură peluza, se ridicară în aerul răcoros și se pierdură în pădurea de mesteceni.

***

Lumia reveni în fiecare noapte, mereu veselă și jucăușă, așa cum îi apăruse prima dată. Vara plecă într-o luni dimineață, când frigul, vântul și ploaia puseră capăt hoinărelilor. Lăsă ținutul pradă dezolării, decrepitudinii și ruginii. Toamna schimbă fața pădurii, candelabre pompoase apărură ici-colo. Tapiserii galben-roșietice împânziră pajiștile. Gérard se schimbase mult. În ciuda vremii tot mai mohorâte, el se simțea plin de o bucurie fără seamăn. Reușise să intre pe piața literară cu romanul său istoric, foarte bine primit de critică. Își schițase romanul autobiografic, înainta însă destul de greu, căci amintirile irupeau haotice, apoi dispăreau, reveneau și se evaporau. Iar și iar. Dar Gérard era optimist. Simțea, mai mult ca niciodată, o forță nouă care i se insinua, cu pași de vrăjitoare, în străfundurile sufletului. Și totul i se datora Lumiei. Gérard își dădu seama că o îndrăgise pe fata aceea minionă care-l făcea să râdă, îl hrănea la nesfârșit cu bucuria și setea ei de viață. Da, era cam stranie, dar atât de molipsitor de plină de optimism! Era acolo, noapte de noapte, alături de el, îi mângâia orgoliul, se juca de-a v-ați ascunselea cu remarcile lui, îi încorona reușitele. Se regăsea, în zori, singur în patul cel mare, ca un amant abandonat. Nu reușea niciodată să se trezească în momentul plecării ei. Sufletul îi era plin de sentimente contrare. Plecările erau din ce în ce mai dezolante, așteptarea sosirii ei era un chin. Dar cât de mult îi plăcea atunci când o zărea în pragul ușii! Sau când îi auzea pașii ușori. Lumiei îi plăcea jocul, era ceea ce știa mai bine să facă, jocul era ceva serios, era un caleidoscop în care burlescul aluneca spre straniu. Sosirea nopții rima cu intrarea pe un tărâm magic, o lume feerică se întrupa, înflorea, exploda în microcosmosuri ludice. Ziua reușea să împrumute și ea câte ceva din strălucirea aceea nocturnă, căci Gérard, care lucra până pe la orele cinci ale după-amiezii, se oprea, uneori, în mijlocul unei fraze, așa-i, avea dreptate Lumia, zâmbea el.
- De ce pleci în zori? Sau poate că te strecori afară noaptea, după ce adorm.
- Nu-ți mai bate capul cu lucruri fără importanță, fii cuminte, micul meu Gérard, îi răspundea ea, invariabil. Și răspunsul acela, repetat seară de seară, devenise un soi de incantație, un refren al copilăriei. Uneori, așa și era, Gérard se simțea ca un copil avid de fabulos, Lumia știa să lege firul poveștilor, îl lua de mână și-l purta prin împărății demult părăsite.
- Fii cuminte, micul meu Gérard, îi șopti ea la ureche în zorii unei dimineți de iarnă. Căci iarna își făcuse loc printre copacii aprinși de rugină și ningea, acum, cu fulgii aceia mari care par atât de ireali.
Gérard auzise șoaptele, simțise atingerea aceea ușoară. A deschis ochii, s-a ridicat din așternut, tremurând în pijamaua prea subțire. A ieșit în prag. Totul în jur părea încremenit. Nici urmă de Lumia. Pe suprafața scânteietoare a zăpezii nu se vedea nicio urmă.
- Am visat, a șoptit el, înfrigurat. S-a întors în pat și a încercat din răsputeri să adoarmă.
- Am visat, a repetat el. Da, a fost o șoaptă, dar în vis. A plecat devreme, poate după miezul nopții. Dar va reveni, ca de fiecare dată. Spre seară. Negreșit, căută el să se liniștească. Și adormi ușor, cu gândul la chipul ei copilăresc.

***

Iarna a avut momentul ei de glorie. A nins mult și fulgii de zăpadă și cuvintele pe care Gérard le-a ales pentru a-și trezi amintirile s-au răspândit pe pragul casei, în grădina golașă, pe dealurile dimprejur, în pădurea de mesteceni. Gérard și-a terminat romanul autobiografic pe care l-a intitulat Fage, și-atât. A refăcut trecutul, așa cum un copil îi dă de capăt, în cele din urmă, unui puzzle uriaș.
Lumia a revenit seară de seară. A ascultat cuminte lectura romanului. La sfărșit, după ultima frază rostită de Gérard, a izbucnit în lacrimi.
- Ei, haide, Lumia, ce Dumnezeu?
- Ce frumos e! E ca un fruct auriu. Fructul amintirilor tale.
- Tare sensibilă mai ești! Dar să știi că fructul acesta auriu, cum îi zici tu, e și creația ta. Ai idee cat de mult m-ai ajutat?
Lumia a zâmbit printre lacrimi.
În noaptea aceea au ieșit afară. Au făcut îngeri în zăpadă, au dansat și s-au jucat de-a v-ați ascunselea printre brazii din grădina cea mare.

***

A ieșit, mai întâi, un ghiocel care și-a deschis petalele în lumina soarelui palid al începutului de martie. Două zile mai târziu, neaua dispăruse și Gérard încercă în van să descopere silueta ghiocelului în marea de petale albe care invadase grădina. I-ar fi plăcut să culeagă un buchet pentru Lumia. Dar fata nu-și mai făcuse apariția. Trecuseră două luni de la ultima vizită. Gérard se obișnuise întrucâtva cu absența ei. Într-o zi, poate, va reveni, cine știe? Apoi, pradă ideilor care nu încetau să i se învârtă în cap, renunță să se mai gândească la ea și continuă să scrie febril. Tocmai începuse un roman pe care îl intitulase Lumia cea...Aici, se oprise, neștiind cum să continue.
Apoi, într-o zi însorită de sfârșit de martie, coborî în oraș. Se pregătea să traverseze strada, când o zări în mulțime. Crezu că visează, făcu un pas înapoi, se izbi de cineva, căzu și el, se ridică, bolborosi o scuză, confuz, auzi câteva injurii, dar nu le luă în seamă, încercând s-o redescopere în marea de oameni. O pierduse și se simți atât de neputincios! O regăsi, apoi, înainta destul de greu, ca un robot. Da, era ea, fără îndoială. Îi recunoscuse silueta subțire, părul castaniu. Se pierdu în mulțime, grăbit s-o ajungă din urmă. O strigă cu o voce guturală. Ce mult îi lipsise! Ea tresări, se întoarse încet, cu aceleași mișcări automate, nefirești. O privi, plin de o emoție neașteptată. Și, în clipa aceea, își dădu seama. Observă cu uimire bastonul pe care îl străngea în mână, îi văzu ochii închiși. Dumnezeule, șopti el, e oarbă! Lumia! Glasul i se făcuse și mai aspru, ca și cum ar fi ieșit dintr-o grămadă de fiare. O luă în brațe și o strânse cu putere la piept. Lumia! Sunt eu, Gérard! Ea tresări din nou.
- Gérard!, exclamă ea, cu vocea ei subțire. Gérard!, repetă ea, mângâindu-i părul.
- O, Doamne, mă recunoști, nu-i așa?
- Binențeles că te recunosc, ți-am auzit vocea, mi-e de ajuns.
- Când...când s-a-ntâmplat?
- Ce să se întâmple?
- Accidentul tău...când...cum...?
- Accidentul?, zâmbi ea. Dar n-am avut niciun accident.
- Dar...ochii tăi...cum...
- A, ochii mei, zâmbi ea, înveselită. Așa m-am născut. Da, sunt oarbă din naștere.
- Și-atunci...vizitele tale...noaptea...la mine...atâtea luni la rând...jocurile noastre...
Lumia zâmbi.
- Da, veneam noaptea, dragul meu prieten. Doar noaptea, atunci când totul în jur adormea și începeai să visezi. Te-am întâlnit, într-o noapte, în visul meu. Alunecai trist printre mesteceni. Am simțit că ai nevoie de un zâmbet, de o strângere de mână, de căldura unui suflet. Și ți-am ieșit înainte. Știi, în vis, văd. Te-am văzut, te știu. Ochii tăi sunt de culoarea brândușelor.
- Da, așa e, bolborosi Gérard. Dar de ce...
- ...n-am mai venit?, întrebă ea, zâmbind. Pentru că nu mai ai nevoie de mine. Ai reușit să te regăsești. Nu mai ești o fantoșă. Ești un om împlinit, ai redevenit scriitorul de altădată. Și știu, șopti ea, că ai început un nou roman. Lumia, nu? Lumia cea...
- ...plină de lumină!, strigă el, gesticulând.
- Pardon! Vocea, grea, plină de reproș, acoperi pentru o clipă râsul ei atât de binecunoscut.
Gérard ridică ochii spre voce, își ceru scuze. Se întoarse, apoi, spre Lumia. Dar fata dispăruse din nou. Ar fi vrut s-o caute în mulțime. O strigă, dar strigătul i se pierdu pe undeva printre pașii grăbiți. Cum avea s- regăsească?, se întrebă el, nefericit. În vis, șopti, înfrigurat, pierzându-se în mulțime.