Lumina mea
...
Când peste noi coboară dimineața și roua se depune prin firele de iarbă, lumina mea, când se ridică ceața de-a lungul văii ce mărginește Oltul, să ne pregătim lumina mea în grabă, soarele din cer să-l luăm cu totul. Să luăm cu el și petece albastre de pe zarea pierdută-n depărtare, să le-așezăm în inimile noastre, să nu ne-mbolnăvim vreodată de uitare. Îți spun de Olt, căci de el ne leagă atâtea amintiri din vremea dinainte și fără el, din aventura noastră nu ne-ar rămâne prea multe cuvinte să povestim cât ne-a fost de dragă. Dar câte aventuri trăit-am împreună, lumina mea, că am uitat destule amănunte. Să ne-amintim, haide să luăm și luna din bolta înstelată, de-acolo, de pe munte. Dar să luăm cu ea și vreo două stele, ne lumineze-apoi fiece noapte, nopțile de iarnă reci și grele, când trupul tău miroase-a mere coapte. Și să fim în povestea noastră pe care o vom scrie împreună, ca pân-acum, eu noaptea ta albastră și tu, lumina mea, ciobul meu de lună.
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.