De glumesc, şi nu se face,
Îmi cer scuze, cel puţin,
Ironia mea, rapace,
Ascunde un mare chin.
Râd de râs şi de durere,
Şi de milă îmi cam plâng,
Vrerile-mi sunt efemere,
Acţiunile-mi se frâng.
Un plictis profund şi dens
L-aş dori ieşit din rând,
Şi, aşa, i-aş da un sens,
De-ar fi sens şi pe pământ.
Scormonind în recea vatră,
Sǎ scot visul la ivealǎ
N-am gǎsit numita piatră,
Tristǎ şi filozofalǎ.
Cǎutând să mă cunosc,
Cum mă învăţa Socrate,
M-am dat lumii, recunosc,
Dintr-odatǎ, nu în rate.
vezi mai multe poezii de: samoila
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.