Acuma pământu-ntreg putea
mărturisi pentru noi;
ca unele văratece, luminoase ploi,
plânsul și râsul între noi plutea.
Eu eram principiul neschimbat,
Țărâna, întunericul roditor,
luna, spre care mareele tuturor
oceanelor adânci au urcat.
Tu, soarele care-aruncă-n spații
arcul superbei grații,
amintind chiar în somn mișcarea...
„Nu-mi clătina întunericul si nemișcarea”
,
voiam la-nceput să strig;
și-auzii murmurul țurțureilor mici de ghiață.
Stând în lumină tremuram de frig
și nu știu cine mă chema spre viață.
Trebuia s-ascult negreșit acele porunci.
Ca si când as fi dormit pân-atunci,
priveam verdele ca un fum
al primăverii și simțeam precum
niște muguri de aripi pe umeri
.
„Poți să trăiești și fără să numeri
zilele.” Glasul tău plutea
ca duhul deasupra apelor și creștea
parcă noaptea primului somn din noi...
Sunt unele văratece, luminoase ploi
,
care prefac pământul și apa din temelii
.
Și eram străvezii, străvezii.
vezi mai multe poezii de: Magda Isanos
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.