Orașul cu minuni (2) - Magda Isanos
Adăugat de: Adina Speranta

Povestea lui Toto


Cele ce vreau sã povestesc s-au petrecut de asemenea într-un mic oraș, un oraș cu strãzi prost pietruite și cu mulți pomi, unde fiecare știe totul despre celãlalt, într-atât sunt de puțini și de plictisiți oamenii acolo.
Un om din cale afarã de ciudat locuia în orașul acesta, omul acesta nu era prea înalt, cam gros și șchiopãta de-a binelea de un picior, avea niște ochi foarte strãlucitori și un surâs din cele mai plãcute din câte mi-a fost dat sã vãd.
Pânã aici, nu-i așa, nimic ciudat. Dar omul nostru, cu toate cã arãta ca toți oamenii, pãrea cã ține cu tot dinadinsul sã se deosebeascã prin purtarea lui de ei. Așa, de-o pildã, el avea o casã mare de piatrã, cu nenumãrate ferești înguste și boltite pe care însã nu le deschidea niciodatã; în jurul casei era o imensã grãdinã unde nu cred sã fi lipsit vreun soi de plantã, cea mai mare parte a viețîi sale omul cel ciudat și-o petrecea acolo, îngrijind cu o neistovitã dragoste fiece firișor de iarbã, și totuși nimeni nu vãzuse pe dinãuntru acest mic paradis, adicã vom vedea numaidecât cã aproape nimeni.
Când mergea pe stradã, el avea totdeauna o carte în mânã, din care citea mergând și se lovea mereu de oameni, de felinare și case, iar dacã îi vorbeai, dupã ce te privea o clipã batjocoritor, fãcea un "Hm", care pãrea cã vine din burta lui rotunjitã, și pleca șchiopãtând mai departe, și totuși nu era rãu, nu, Doamne ferește! dimpotrivã, marea lui avere (cãci era foarte avut) și-o cheltuia pentru un singur lucru, ca sã facã bucurie copiilor. Nu-și poate cineva închipui ce dragi îi erau. Ținea sã fie prieten cu fiecare, la început se adresa copilului cam în felul acesta: "Toto, ia vino la moșul, sã fim prieteni". Și, ciudat, copiii n-aveau fricã de el, i se repezeau deodatã în brațe, oricât ar fi fost de mici și sperioși. Din pricinã cã nu vorbea decât cu copiii și din pricinã cã fiecãruia, pânã a nu-i ști numele, îi spunea Toto, lumea îi zicea "Toto". În orașul acela trãiau, desigur, cei mai fericiți copii. Dacã vreun micuț zdrentãros, cu nasul vânãt și murdar, stãtea vrãjit lângã vitrina magazinului cu jucãrii, Toto rãsãrea ca din pãmânt lângã el. Privea câteva clipe, dus pe gânduri, vitrina, se schimba de pe un picior pe celãlalt și dupã ce tușea de câteva ori, ca pentru a-și stãpâni o mare emoție, îl ruga pe copil sã-i facã plãcerea de a-și alege o jucãrie, dar una oricât de scumpã, pe care, iatã, va plãti-o el imediat. Puțîn timp dupã venirea lui în oraș, Toto cunoștea toți copiii și era cunoscut de toți; când el trecea prin grãdina publicã, toți omulețîi își lãsau jocul și-l înconjurau, i se agãțau de haine, uneori pãtându-i-le și rupându-i-le din prea mare zel, și Toto lãsa imediat cartea și începea cine știe ce poveste caraghioasã, de sã te strâmbi de râs.
Poate cã-n celelalte orașe vor fi existând copii care sã nu creadã în existența zânelor și a lui Moș Crãciun, în orãselul nostru însã, datoritã lui Toto, așa ceva n-avea cum sã se întâmple.
În noaptea Crãciunului, un Moș Crãciun cu barbã, cu sac doldora și cu povești blânde cum îi șade bine unui Moș Crãciun, colinda toate casele unde erau copii, și asta mai înainte ca ei sã adoarmã, așa cã fiece copil putea sã-l vadã și sã-l tragã de barbã convingându-se cã nu-i o arãtare. Oamenii rãi spun cã Toto plãtea pe cineva, îl deghiza în Moș Crãciun și-l trimitea sã împartã jucãriile cumpãrate de el mai dinainte; dar eu sunt sigurã cã era un Moș Crãciun adevãrat - atâta doar cã Toto îi dãdea lista tuturor copiilor, chiar și a celor mai sãraci, și convenise cu el sã nu mai vinã dupã miezul nopții.
Primãvara, prin mai, Toto dãdea în grãdinile lui o mare serbare, bineînțeles numai pentru copii. Când o mamă voia sã-și amenințe copilul, spunea: "N-am sã te las sã te duci la serbarea lui Toto". Era tot ce putea sã fie mai trist pentru un copil din orașul acela - cãci serbarea era într-adevãr minunatã.
Închipuiti-vã: Toți copacii erau plini de becuri colorate, poate mai mult de o sutã se legãnau printre frunze ca niște fructe ciudate, nisipul era nespus de fin pe poteci, galben ca aurul. Mesuțe mici, pline cu toate bunãtãțile, erau rãspândite printre flori, la cea mai micã adiere de vânt copacii risipeau o pulbere argintie și tufișurile mai mici se frângeau de atâtea nimicuri delicioase câte agãțase Toto în crengile lor.
Când intrau pe poarta larg deschisã a grãdinii, copiii rãmâneau cu gura deschisã, și de atâta plãcere și bucurie nici nu puteau râde. Atunci, de pe alei veneau adevãrate zâne subțiri și sprintene, învãluite în întregime în vãluri strãvezii de toate culorile și prinzându-le mânuțele lor durdulii sau luându-i de-a dreptul în brațe, începeau sã-i poarte prin paradisul acela pregãtit pentru ei. Odatã grãdina plinã de voioșia copiilor, Toto apãrea și el într-un costum grozav de caraghios, cu papuci imenși cu vârfurile întoarse pânã la frunte, cu pantalonii strâmți tare și colorați țipãtor și cu o bonetã împodobitã cu clopoței pe cap, și câte nu scornea el ca sã-i facã sã râdã întruna.
Se zice cã sãrea asemeni unei mingi, cã mergea în patru labe în mijlocul lor, imitând un câine sau un urs; de altfel Toto știa sã imite orice.
Și-am uitat sã vã spun cã în tot timpul acesta o muzicã nepãmânteanã, duioasã și veselã totodatã, venea prin ferestrele care, contrar obiceiului casei, erau deschise. Un singur om nu-l putea suferi pe Toto, preotul. Preotul acesta era mereu ursuz și bãnuitor, el nu putea sã-i ierte lui Toto cã nu trecuse niciodatã pragul bisericii și cã nici nu se sinchisea sã-i dea bunã-ziua pe drum. "Domnilor, obișnuia sã spunã amicilor sãi mai apropiați preotul, acesta-i însusi necuratul. Dumnezeu mi-i martor c-am zãrit sub haina lui caraghioasã vârful unei cozi, priviți-i mai bine chipul, mersul și obiceiurile. Ce ascunde oare el în casa aceea unde nici razã de soare nu pãtrunde? Dragostea lui pentru copiii noștri e, de asemenea, un lucru care-mi dã de bãnuit."
Iar dacã cineva, amintindu-și zâmbetul plãcut al lui Toto, încerca sã protesteze, preotul își ieșea cu totul din fire și continua cam în felul acesta: "Te întreb, de unde vine el, cum îl cheamã, ei da, cum îl cheamã, doar nu vei vrea sã zici cã Toto (și cu cât dispreț pronunța preotul silabele acestea) e un nume? De unde are banii pe care-i zvârle așa și ce vrea, la urmă urmei, cu sãriturile și mutrele lui caraghioase?" (Aici preotul rotea fioroșii sãi ochi și îndatã se apleca la urechea tovarãșului, cu un aer misterios.) "Sã-ți spun eu ce vrea - vrea sã prãpãdeascã sufletele copiilor noștri nevinovați" (Preotul n-avea, dealtfel, nici un copil).
Ascultãtorii simțeau fiori neplãcuți și în sinea lor trebuiau sã recunoascã, totuși, cã prea mult mister plutește în jurul acestui Toto și cã se poate cã nu-i lucru curat la mijloc.
Dar copiii nu era chip sã fie scoși de sub vraja darnicului vrãjitor. S-a întâmplat chiar cã o fetitã, pe care mama ei, evlavioasã, a oprit-o sã se ducã la serbarea anualã din grãdinile lui Toto, a încercat sã se sinucidã.
De atunci nici o mamã nu s-a mai împotrivit ca Toto sã-i fericeascã dupã inima lui copilul. Și apoi, orice ar fi spus preotul, Toto iubea prea mult copiii, ca sã nu-ți fie simpatic: dacã era vreunul bolnav în oraș, el întovãrãșea pe doctor când venea în vizitã, își deșerta buzunarele miraculoase la capãtâiul patului mic, oferea imediat bani pentru cele mai scumpe doctorii și în tot timpul acesta chipul sãu era atât de galben, ochii așa de rãtãciti cã îți fãcea rãu sã-l privești. În schimb, era o adevãratã plãcere sã-l vezi pe Toto, când se nãștea în orãselul acela un nou copil. Nu. Bucuria lui nu se poate descrie. Cred cã cel mai mohorât dintre oameni ar fi râs, vãzându-l cum face pe rând ca oaia, ca gãina și ca rãțoiul, arbora în ziua aceea cele mai aprinse și mai ciudate haine și-și freca mâinile scurte și groase cu atâta mulțumire, de puteai sã juri cã i se naște lui, și nu cine știe cãrei familii nevoiașe, o nouã odraslã.
Mulți ani au mai trecut astfel în orașul cu cei mai fericiți copii, și Toto era mereu neshimbat, ajunsese sã între în viața normalã a târgușorului și nimeni în afarã de preot nu-și mai bãtea capul cu misterul sãu; poate strãinii rari care picau din când în când pe acolo.
Și într-o zi o veste zguduitoare trece prin toate casele orașului: "A murit Toto". Și toți erau așa de mirați, parcã pânã în ziua aceea n-ar fi știut cã Toto o sã moarã și el odatã, ca toatã lumea.
Ei, și știți ce s-a gãsit în camera cea mai misterioasã din misterioasa casã a lui Toto?
Un sicriu de argint cu capacul de sticlã și în el, îmbãlsãmat, trupul unui copil de trei ani, copilul lui Toto, care murise demult.

(Din volumul "Cântarea munților", B.P.T., 1988)

vezi mai multe texte de: Magda Isanos



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.