Un misionar republican în Rusia - Marc Girardin
Adăugat de: Victor Borziac

Există în această carte câteva lucruri bune, în picanteria moravurilor descrise. O istorie captivantă, deși subiectul este unul destul de banal, asemnător unui tratat de filosofie politică, unde sunt dezbătute toate întrebările care preocupă secolul nostru. Cu toate acestea, lucrarea nu poate fi considerată a fi o carte, și nici autorul, care nu își dă numele, nu cred că ar pretinde. Legătura între conținut și titlu, pentru mine, recunosc, e de neînțeles. Un tânăr francez credea, încă înainte de experimentul de la 1848, că ideea republicană nu putea avea niciun succes în Franța, și aceasta din cauza obiceiurilor și a gusturilor noastre. Dar pe măsură ce îmbrățișează ideea republicană, dorindu-și o reușită, crede că este necesar "ca noile principii să fie implantate unui popor tânăr, unde să găsească o naționalitate primitivă și viguroasă, care să pună mâna pe ele și să le propage cu forța unei credințe vii." Poporul rus pare predestinat pentru această lucrare: "Providența pare să-l fi menținut intenționat pentru această mare misiune. Acolo, mi-am zis, trebuie apăsată pârghia care poate mișca lumea.”
Cu această rezoluție de "republicanizare" întâi a Rusiei, apoi a lumii, misionarul nostru pleacă la Moscova. Poate crezi că va întemeia acolo o societate secretă sau va crea o conspirație? Nu! Devine contabil la un mare proprietar și de acolo începe procesul de evanghelizare a lumii. El predică libertatea, știința, civilizația, abolirea iobăgiei, și, având înțelepciune și talent, se face ascultat binevol, dar în curând observă că este ascultat ca un actor care își livrează bine tirada, și că efectul era, mai mult sau mai puțin, ca și când ar fi vorbit cu sine însuși. Ascultătorii afirmau cu lejeritate: Este adevărat! Este corect! De exemplu, stăpânul "elevului" contabilului nostru nu este de acord cu discursurile sale liberale, ”deși pare că mă aprobă cu ușurință, este total indiferent de ceea ce spun." Există, mai presus de toate, ceva magic cu un mare efect asupra ascultătorilor misionarului nostru, e vorba de efectul momentului: Să aparții secolului tău! Nu știu ce ar putea face sau, poate, ce ar putea propune lumii și modelului rusesc cu un astfel de discurs. Dar numai în Rusia întâlnești o astfel de exaltare verbală și trebuia să meargă până la Moscova, pentru a găsi oameni care vor să fie în pas cu secolul, chiar și atunci când vedem că secolul este prost sau orb? Mă îndoiesc foarte mult. Peste tot există minți frivole care nu rezistă ideilor banale. Odată ce ai hotărât că aparții omenirii și trebuie să vorbești într-un anumit fel, cine ar îndrăzni să nu preia sloganul zilei? Cine va dori să nu fie cu lumea? Mai ales atunci când se înțelege că vorbele nu implică neapărat și unele acțiuni. Discutăm despre iobagii din Rusia când avem destui sclavi în America: inconsecvența este pâinea demagogilor.
În afara celor care repetă catehismul liberalismului, fără să se îngrijească să îl practice, există și oameni în Moscova care râd de liberalism și care îl ignoră ca pe un joc al vremurilor demult apuse. Oare chiar merită să mergi la Moscova pentru a auzi conversația căria îi voi da citire:
Am vorbit unui tânăr boier despre starea Rusiei, apoi despre necesitatea de a-i oferi instituții mai liberale, etc. M-a întrerupt râzând. ”Cum, zce el, încă mai sunteți aici?” L-am privit uimit. ”Și eu, zice el, discut despre ideile voastre, pe care le văd la fel de hazardante! Era o vreme când mă dădeam cu părerea despre astfel de lucruri, eram la vârsta nebuniei. Nu a trecut mult până mi-am dat seama că sunt doar un prost...”
- Dar, domnule ...
- Îmi expun, pur și simplu, modul de gândire ... Așa că, mi-am zis că sunt doar un prost, pentru că, de fapt, făceam o uneltire împotriva propriei existențe. E absurd! Constituția noastră este perfectă, pentru că tocmai aceasta îmi face anuitățile. Dacă îmi luați iobagii, nu voi fi decât un cerșetor. Slujitorul vostru umil! Îmi convin mai mult câștigurile mele!
- Dar bieții voștri țărani!...
- Ei bine, este treaba lor, nu a mea. Priviți la țărăncuța drăguță!
Cineva care se vindecă de prostie prin egoism, care crede că devine rezonabil de interesant transpunând cinismul în teorie, acestea toate nu sunt un fenomen exclusiv rusesc.
Neavând succes cu prinții, misionarul nostru și-a îndreptat privirea asupra negustorilor, încercând mai întâi să-i facă liberali, apoi, republicani. Găsind un negustor care se plângea de declinul comerțului și industriei din Moscova, ca urmare a concurenței din ce în ce mai supărătoare din partea provinciei, misionarul nostru se străduiește imediat să-i arate relația acestora cu organizarea politica a Rusiei. „I-am explicat avantajele libertății și dezavantajele arbitrarului. Am încercat să-i găsesc în conștiință sentimentul valorii sale, a demnității sale de om. Au fost încercări inutile: nobilimea i se părea o condiție foarte dezirabilă, iar împăratul era pentru el reprezentantul Sfintei Treimi.”
De la negustorii pe care nu-i poate "liberaliza", misionarul nostru coboară la slugi și țărani, sperând la mai mult noroc. El începe cu slujitorul său Timofei, dacă un om are dreptul să spună altor milioane de oameni: ”Voi îmi aparțineți, sunteți sclavii mei.” Timofei îi răspunde: nu.
- Dar dacă acest om nu vrea să cedeze în fața dovezilor care îi sunt aduse, dacă vrea să urce în continuare pe sângele și munca lor?
- Atunci trebuie nimicit, ticălosul! - strigă Timofei, având ochii sclipitori.
- Uite așa, am adăugat, poporul a făcut revoluția la noi! (Misionarul ne va permite să nu luăm fraza sa în serios. Ea e bună pentru Timofei. Poporul face adesea revoluții prostești. Este adevărat că l-au lăsat să moară fără să se îngrijoreze de asta.)
Timofei, rămas stâlp, a tăcut pentru câteva clipe. Am reluat: „Și de aceea va veni momentul în care revoluția va intra și în casa ta.”
- Ce spuneți? - strigă uimit Timofei. Doamne ferește, a adăugat el, făcând semnul crucii.
Am rămas surprins la rândul meu.
- Trebuie de spus: cu atât mai bine! Va fi un moment bun pentru tine.
- Care moment bun?
- Cu siguranță! În primul rând, vei avea libertate.
- Bine, dar după?
- După! Nu este deja destul?!
- Hm!... Îmi place atât de mult șciul meu (borș cu varză), la fel și cașa (de ovăz cu unt).
- Veți avea mai multe: dvorovii (iobagi casnici) și mujicii (țărani) nu vor mai fi legați de stăpân sau de petecul de pământ. Veți putea merge, în largul vostru, să învățați meserii, să vă exersați talentele, pentru a dobândi bogății și onoruri. Tu, care ești un om spiritual, ai putea deveni un domn, fiul tău ar putea deveni general, ministru, numai să merite.
La aceste cuvinte, Timofei a fost cuprins de un acces de râs care a durat câteva minute.
- Ei bine, de ce râzi?
- Așteptați un moment până îmi revin... Iată... Este foarte amuzant ce mi-ați spus. Când mă gândesc că aș putea deveni un barin (boier) și fiul meu general, că mujicii noștri cu barbă ar putea călători în vagoane, să poarte uniforme cu epoleți sau haine franțuzești și să fie numiți: Excelența Voastră!
Izbucni în râs.
- Și de ce nu, dacă merită? Nu vedem o mulțime de imbecili nobili și țărani inteligenți?
- Nu, asta nu va merge, a răspuns Timofei pe un ton hotărâtor, un nobil este un nobil, iar un mujik este un mujik.
- Te subestimezi, Timofei. Nu ești tu construit ca un nobil și chiar mai puternic decât el? Nu ai tu o minte mai înțeleaptă decât mulți dintre nobilii pe care îi cunoști?
- Degeaba! El e totuna nobil și eu sunt doar un dvorovoi... Vedeți, asta e... Are el ceva...
- Nu uita, Timofei, ce ai spus mai devreme, că toți oamenii sunt egali înaintea lui Dumnezeu.
- E adevărat, am spus, dar nu am spus că mujicii nu sunt mujici și că nobilii nu sunt nobili nu, nu am spus asta! ... Ferească Dumnezeu! ... Ce s-ar întâmpla cu lumea? Cine ar sluji nobilimea?
Timofei zâmbea ca un om care politicos te face să simți că ai spus niște prostii. Apoi a continuat:
- Nu, domnule, nu ar fi bine. Dacă, de exemplu, tânărul nostru barin și barinia noastră (cuconița) ar fi forțați să lucreze cu mâinile lor delicate ... Cum s-ar putea întâmpla una ca asta, Domnule? Bunul Dumnezeu ar plânge! Și dacă l-aș vedea pe tovarășul meu Ivan cu o pană, pe Feodor cu crailâcuri, pe Pancrati în pardesiu și pe Aleoșka în frac și picioarele pe scaun!
El se opri pentru un nou hohot de râs, apoi a adăugat, ieșind în fugă:
- Asta-i o glumă bună!
În curând i-am auzit pe toți lacheii râzând în anticameră de "glumele" mele. Veselia lui Timofei era atât de sinceră încât nu m-am putut abține să nu râd și eu la început, dar apoi mi-am simțit inima strânsă...
Sper că nu am o inimă mai dură decât a altcuiva și totuși nu o simt strânsă când citesc această poveste. Sunt chiar de acord cu Timofei, și există în cuvintele acestui iobag un bun simț pe care îl admir și îl respect, fiindcă îl folosește cu răbdare, nu cu revoltă. Ce ar putea fi mai frumos, de exemplu, și mai creștin decât această zicală: „Da, am spus că toți oamenii sunt egali înaintea lui Dumnezeu, dar nu am spus că mujicii nu sunt mujici și că nobilii nu sunt nobili. Doamne ferește!” Timofei are dreptate. Egalitatea în fața lui Dumnezeu nu este egalitatea pe pământ. Pământul își aranjează afacerile după cum dorește: creează ranguri, face nobili și sclavi. Toate acestea nu împiedică orânduiala față de Dumnezeu. Pericolul și răul stau în dorința de a atinge această egalitate finală în această lume și de a face oamenii, deja pe acest pământ, ceea ce vor fi ei într-o zi înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus egalitatea în moarte, dar El suportă inegalitatea în viață.
El permite societății să creeze ranguri, acceptă ca mujikul să fie mujik, iar nobilul să fie nobil. Timofei, mujikul, are cu atât mai mult meritul de a recunoaște și de a respecta această lege a lumii, de aici, de jos, și a cunoaște în același timp legea lumii de sus, adică egalitatea definitivă. Dar el nu confundă aplicarea acestor două legi. Le lasă pe fiecare în sfera lor. Cei care sunt mai puțin înțelepți și mai puțin răbdători decât Timofei, ce fac? Ei nu distrug inegalitatea acestei lumi inferioare, ci o tulbură doar în beneficiul lor. Nu am văzut în 1848 o aristocrație a bluzelor foarte aproape de a se stabili și care amenința să nu fie mai puțin tiranică decât cea a hainelor brodate sau a uniformelor? În această lume vor exista întotdeauna stăpâni și slujitori; este una dintre roțile dințate necesare a marii mașini umane. Pentru a vedea profundul bun simț pe care Timofei îl arată ca slujitor, l-aș lua cu bucurie drept stăpânul meu și totuși nu m-aș obișnui cu el. Există mulți oameni cinstiți care sunt capabili de toate virtuțile nefericirii și care sunt incapabili de virtuțile prosperității. Suntem la sfârșitul dezamăgirilor misionarului nostru? Nobilii, negustorii, slujitorii îi resping prozelitismul. Va fi el mai fericit cu țăranii? El îl întâlnește pe unul dintre ei și începe să-i vorbească despre mizeriile stării sale și înalță avantajele libertății.
- Niciodată nu deții în liniște ceea ce câștigi, pentru tine și pentru copiii tăi?
- Este adevărat!
- Bine! Și îți plac toate acestea?
- Ce să fac? Este voia lui Dumnezeu!
- Dar nu crezi că ar fi mai bine să ieși din această stare?
- Desigur, ar fi mai bine!
- Deci, vezi că libertatea este un lucru bun; libertatea îți oferă ...
- Si după?
- Cum, după?
- Pământul meu îmi va aparține?
- Tot ceea ce ai câștiga prin munca ta ți-ar aparține, pământul ca și restul.
- Dar nu l-aș avea imediat?
Țăranul mă jena aducându-mă mereu în cercul său restrâns, care era ambiția de a fi proprietar.
La final, i-am spus, nu înțelegi fericirea care ar fi pentru tine de a spune: sunt liber! Sunt un om ca oricare altul! Am drepturile mele ca și ceilalți! Nimeni nu are dreptul să mă trateze ca proprietatea sa!
Țăranul își continua munca.
- Deci nu ai prefera să fii liber fără pământ, decât un sclav cu pământ?
- Desigur că nu.
- Nu ai prefera să mori de foame în libertate, decât să trăiești sub toiegele stăpânului tău?
- Cum aș prefera să mor de foame? - zise mujikul zâmbind. Trebuie să trăiești, taică.
Acest aplomb m-a dărâmat.
- Trebuie să înțelegeți, i-am spus, că libertatea singură este un avantaj și că vă va oferi restul.
Țăranul nu a răspuns. Am putut vedea că aceste cuvinte nu aveau niciun sens pentru el. Apoi a spus, dând din cap cu zâmbetul unui copil care a cerut o favoare:
- Dacă Feodor Ivanovici (prințul) ar vrea să-mi dea libertate, atunci, pajalui (fie), aș lua o astfel de libertate!
Nu știam ce să spun. Țăranul a reluat după câteva momente de tăcere:
- Acum câțiva ani, se zvonea că împăratul, tatăl nostru, avea să ne dea pământul nostru ... eram foarte fericiți. Ne-am dus la intendant ... avea un aer care ne-a umplut de bucurie ... dar, câteva zile mai târziu, am citit un ucaz în care se spunea că pământul aparține stăpânului. Așa că intendantul a râs de noi și am venit acasă întristat. Cu toate acestea, sperăm în Dumnezeu și în tatăl nostru, împăratul, care știm că se gândește la noi.
- Hai, i-am spus, sper să nu vă fie înșelate așteptările! Rămas bun.
- Adio, taică, spuse liniștit țăranul.
L-am auzit aproape imediat fredonând un cântec din satul său.
Și acum ... ce mi-a mai rămas să fac aici?
Într-adevăr, ce-i rămâne, misionarului nostru republican, de făcut în Rusia? La ce să mai rămână acolo, după atâtea dezamăgiri? Care este, în cele din urmă, rezultatul ciudat și educativ al întreprinderii sale? Aceasta o vom vedea în următorul articol.
21.03.1852

Traducere din franceză - V. Borziac

vezi mai multe texte de: Marc Girardin



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.