Cine m-a-ncuiat
în acest creier de piatră
scornit de mână de om
şi-n care vremuitul
stâlp scrijilat cu totemice embleme
întinde un deget tocit
către domul
de mozaic bizantin.
Pe sub această-mpodobită
tigvă aurie rătăcesc
printre cioburi de zei, printre monede fără luciu,
printre gesturi îmbălsămate
rânduite cronologic,
uitându-mă să văd unde scrie ieşire
ci în pofida diagramelor
de la fiece colţ, vopsite
în roşu: eşti aici
labirintul mă ţine
învârtindu-mă-n jurul
bufetului, toaletelor,
o serpentină prin marmură
Grecia şi Roma, caii de
bronz ai Chinei
apoi prin faţa măştilor sculptate, de lemn şi blană
către cinci indieni mulaţi în ghips
care-ntr-o vitrină
stau pâlc lângă-un foc prăfuit
iar mai încolo, dăm piept cu
un schelet de copil conservat
în aerul pustiu, ghemuit
lângă o oală de lut şi câteva mărgele.
Am ajuns îmi spun destul
de departe să ne oprim aici vă rog
e prea de-ajuns,
dar perversul muzeu, coridor după
coridor, o neghioabă
voce hurducată de-un
buton apăsat, îşi repetă-amintirile
şi-s târât pân-la capătul
puterilor minţii, huiet de
ţintirim, şi-s pierdut printre mastondonţi
ori mai departe: o scoică
fosilă, apoi
mostre de roci
şi minerale, până şi colosalii
colţi descrescând ca
nişte vârfuri de ac în
mormanele de gunoi astral
fluorescent luminate
ale geologiei.
Traducere de Ion Caraion
vezi mai multe poezii de: Margaret Atwood
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.