Cerșetorul de la stradă
strânge lacrimi în bărbie;
demnitatea să nu-i vadă,
cel care-i dă blasfemie.
Timid, ridică privirea
la cine-i dăruie un leu.
În gând duce mulțumirea
cu rugăciuni, la Dumnezeu.
Alții îi întind o pâine,
cu milă de la Tatăl Sfant,
să-și ducă de azi pe mâine,
povara vieții pe pământ.
Sau o haină, ce-i de prisos,
îi dă om de omenie;
o iarnă cu timp friguros
să nu-l ducă-n veșnicie.
De-i bătrân și neputincios,
îl sprijină și-l mângâie
om cu suflet mărinimos;
pentru sfântă-mpărăție.
Pe creștetul de ani mulți nins,
mâna milei de i-o așezi,
în suflet blând îți lasă scris:
„Pe Dumnezeu în rai să-l vezi!"
Iar de nu ai să-i dai nimic,
să nu îl umilești mai rău!
Că-n sufletul lui e vrednic,
să poarte-al lumii păcat greu.
A fost părinte iubitor,
cât a fost tânăr și-a muncit.
Dar e bătrân și cerșător,
iar fiii, toți l-au părăsit.
Au plecat, s-au dus în lume,
să-și facă traiul mai ușor.
Părăsind rădăcini bune,
părinților le-au lăsat dor.
Arată-ți sufletul, om bun,
pe lângă cerșător când treci!
Că nu știi cum îți va fi drum
și cum ți-a fost scris să sfârșești!
Eu mi-am pus sufletu-n versuri
și lacrimile în condei,
să ferec patima urii
sau să-i dau cămașa milei.
Autor, Maria Filipoiu
vezi mai multe poezii de: maria.filipoiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.