Stelele albastre, pale, vechi rădăcini de-omăt,
Își desfăcură sigiliul și râmă peste glezne,
De sângerez ca ferestre în cioburi și plastic
Și printre ele colier de mărgele din lapte mi-e plasmă.
Mistreții azur cu râtul sălbatic și gros,
Prin abandon de lemn de stejar și plop,
Cu turnul din cărămizi afumate
Mă despletesc de părul maicii împovărate.
Mă oglindesc ca luna pe veșmântul mării,
Mi-e sete de stele mănoase;
Ca spirtul să vindece cochilii de gheață și de rouă,
Mă îmbăt cu iarbă verde cu plete.
Azi scriu cu cretă pe trotuare de piatră,
Despre-un secol amar, de-o noapte nălucă;
Felina cu coada subțire de cărbune negru,
Se suie pe gardul din pudră și frunze.
Mi-e verde ca ziua pădurii azi casa,
Precum coaja de ou din calciu-i fragilă,
Din tălpi îmi curg izvoare cu șutul iute și moale,
Pe creștet îmi curg flori albe de lotuși.
Din sălcii e cerul și norii-s perdele de spumă,
Trecutul e roșu ca poarta cabanei de-alamă;
O muzică tristă de ciocârlii în coruri se zbate,
Și-o cântă trei coarde din păr de bovine.
Lacăte mari, trompete și galbene flori,
Poduri de sticlă, rocă - rapștire eternă, nudă,
Despuiată plantă alunecând pe gresii în derivă,
Căzută din mănunchiuri te usuci rece.
Străbună hârtie pe strada cu catedrale de aur,
Cu turnul în vânt rotund precum inelele,
Picuri cu străluciri, cu struguri copți, albi din vie,
La tine pe cruce mă scrie o marmură cu litera latină.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.