Ieșise centaurul mării
la țărmul luminii arid.
O rană purta în copite, iar caii răniți se ucid..
Plângea jumătatea umană,
vibra jumătatea de cal,
spălându-și durerea-pecete
în sarea albastră din val.
În stepele mărilor limpezi
căzuse potcoava de-argint;
privirea-i crezuse în tine,
dar oamenii lumii se mint.
Copita lovise adâncul:
pustia divină cerșea,
precum verticala umană
iubirea ce nu se putea
și-n ceasul acela, văzându-și
dorința pe care n-o pot,
ascunse o parte-n cealaltă,
au vrut să se smulgă din tot.
O patimă oarbă-a iubirii
lovea în întregul egal
și trupul de om, prima oară,
urî jumătatea de cal.
...Murise trăpașul, iar omul
mai vrea să se smulgă, din greu,
și - cum sta întins către mine -
vedeam că centauru-s eu!
vezi mai multe poezii de: Adrian-Nicolae Popescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.