Ce să însemn în gând, în noaptea groasă,
Din ceasul rău, din apele tăriei?
Întinse moartea mâna fioroasă
Şi, cald, culese sufletul Mariei.
Odihna veşnică îi stă acuma
Pe ochi, pe buze şi pe mărţişoare,
N’o mai călca, zglobie, toamnele şi bruma
Şi n-o mai pune vara’n chiotoare.
Cinci oameni vor veni după amiază
Cu paşi de pâslă şi cu mâini uscate –
O vor culege parcă ar fi trează
Şi-or aştepta să-i dea nişte agate.
Dar pân’ la urmă rece va rămâne,
Cu cer şi cu ţărâna măritată;
Isuse ’nalte, nobile stăpâne,
Dece chemaşi, la tine, mândra fată?
(Din volumul în manuscris „Iarmaroc”)
Publicată în „DRUM”, an IV nr. 4, noiembrie – decembrie 1938
vezi mai multe poezii de: Ion Pena
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.