Ne-am despărțit când fetișcană eu eram,
Când valurile lunecau înspre o bancă,
Și mă prindeam cu mâinile de trupul fin,
Ca-un pământ de rădăcină când se prinde.
De m-ai fi văzut precum o căprioară,
Cum săltam prin parcul ce ducea spre casă,
În pieptul mic cum îmi bătea Neagra Mare,
Tu barcă de răchită ai fi plutit pe-oglinda ei.
Ca-un Făt-Frumos cu brațele în cruci,
Erai de copilandru, acum ai barba până la genunchi;
Pe masă îți sunt la cină pâinea ca zăpada,
Că noi ne-am despărțit de trup ca pielea de pe os
Și-am rămas păcatul tinereților noastre...
Un basm călătorind în timp,
Pe tâmple se nășteau răcori reci de frică,
Când sufletul albastru ni se mai zidea pe câte-un dig.
Noi nu suntem pruncii mamelor de pe pământ,
Al nostru tată este zeul temniții de gheață,
Ce te-a făcut pe tine fecior cu păr de aur,
Iar pe mine m-a pus busuioc sub perna-ți plânsă.
Picioarele ne sunt calde uneori,
Ca-un coș de lână unde adunăm jăratecul,
Din tălpi ne curg șuvițe de ghețari alteori,
Și-atunci nici luna în cuib nu se mai mișcă.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.