Nea Caisă (al doilea)
Adăugat de: Oancea Aurel

Zăpuşeală mare, lume multă. Din cele opt ghişee, numai două lucrează cu publicul. Celelate, ca şi ventilatorul din tavanul sălii, nu funcţionează. Oamenii îşi fac vânt cu evantaie improvizate din acte, bancnote sau cereri scrise. Funcţionarele fac şi ele ce pot, dar cozile par mai mult a sta pe loc decât să înainteze.

La unul din ghişee îşi face apariţia un domn în vârstă. Merge direct în faţă, vede cine este de serviciu, bate uşor în geam şi apoi intră pe uşa de alături, care i se deschide.

Trec cinci minute, zece, un sfert de oră şi nu se întâmplă nimic. Pe feţele oamenilor de la rând apa curge şiroaie. Unii încep să murmure, alţii plescăie din limbă, nemulţumiţi.

– Moşul ăsta are de gând să ne mănânce tot timpul, se auzi o voce.

– Uitaţi, cred că iese, zice altă voce. Şi, într-adevăr, mânerul uşii se roteşte la 45 de grade, dar uşa nu se deschide încă. Alte cinci minute: mânerul revine în poziţia iniţială. Rumoarea creşte iar. Toate privirile sunt aţintite pe mâner, aşteptând izbăvirea. Cu mare greutate, acesta se roteşte iar, tot la 45 de grade, în timp ce oamenii răsuflă uşuraţi. Dar nu, revine pe orizontală şi înţepeneşte aşa. Un bărbat iese din rând şi se duce până în faţă.

– Nu mai termină odată libidinosul ăsta, se plânge doamna care era prima la rând şi vedea ce se întâmplă dincolo de ferestruică. Acolo, bătrânul, numai zâmbet şi vaselină pe la colţurile gurii, o provocase pe biata funcţionară la un dialog şi îi făcea, în felul lui, curte.

Cel care a ieşit din rând bate cu o monedă în geam, dar domnişoara funcţionară era atât de prinsă în conversaţia cu fermecătorul domn în vârstă, că nu auzi nimic.

– Paştele şi grijania..., se auzi din mulţime.

Nimic. Privirile trec de la mânerul care întârzie cu salvarea la cadranele ceasurilor şi din nou la mâner. Atmosfera este tensionată, nervii sunt solicitaţi la maxim când, într-un sfârşit, mânerul se înclină şi uşa se deschide. Din nou oamenii răsuflă uşuraţi, gata să-l ierte pe cel care le răpise aproape o oră din viaţă, dar uşa se închide la loc, mânerul rămâne câteva secunde oblic şi revine în poziţia iniţială.

Ultimii din rând trec la celălalt ghişeu, unde coada s-a micşorat. Mai trec zece minute. Rândul s-a transformat acum într-o grămadă de oameni adunaţi în faţa ghişeului, unde distinsul domn în vârstă îi spune ceva, zâmbind, domnişoarei funcţionare, care-l ascultă, în timp ce scrie ceva într-un registru.

– Duduie, stăm aici de mai bine de un ceas, nu mai poate răbda un alt domn în vârstă de la rând şi imediat murmurul nemulţumiţilor vine să-i întărească spusa. Mai lucraţi azi sau nu? Şi atunci, minune mare! Uşa se deschide şi apare… domnişoara de la ghişeu.

– Da’ aveţi răbdare, oameni buni, că nu am şapte mâini, doar vedeţi că muncesc, nu stau degeaba. Intră şi închise uşa în urma ei.

Prin ferestruica ghişeului se puteau vedea un domn în vârstă, stând în picioare, rigid, cu gura strânsă pungă şi o frumoasă domnişoară, care scria ceva într-un registru, în tăcere. După ce termină de scris, domnişoara puse o ştampilă pe un act, pe care i-l întinse domnului, care mai făcu o dată ca mânerul să se rotească la 45 de grade, deschise uşa şi, prin deschizătura ei, spuse domnişoarei, dar în aşa fel încât să audă şi cei de la rând:

– Nu puneţi la inimă, domnişoară, nu toată lumea este bine crescută. Apoi, închise uşa şi trecu maiestuos pe lângă femeile şi bărbaţii care-şi făceau vânt cu evantaie improvizate din acte, bancnote sau cereri scrise şi răsuflau uşuraţi.