De-a sufletul - Nichita Stănescu
Adăugat de: Popescu Nicoleta

Trupul meu, cu vedenii cu tot, a adormit dimineaţa,
întins pe podele.
Râd şi mă bucur ca un savaot,
şi plec cât mai repede cu putinţă,
dând mai întâi colţul cenuşiu al străzii,
şi-apoi, de-a dreptul prin mijlocul
bulevardului, fără teamă

c-aş putea fi stâlcit din întâmplare,
de vreo limuzina oarecare.
Iată şi lucrurile!
Orice dragoste-a mea
pentru ele,
însemnată cu creionul chimic
pe hârtiile ude, caligrafic, cu scrisul rotund,
o flutur în mâna întinsă şi-apoi
o las să se legene, când într-un colţ, când
într-altul, în vânt.
Ma uit în dreapta şi-n stânga,
cu mine însumi mă uit,
folosindu-mă ca o privire.

Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,
sunt, tot, un timpan armonios.
Trece-o planetă şi-ntreb cine e, ce e.
Şi-apoi mă mir că întreb.
Ar trebui eu însumi să fiu întrebare,
ca să m-audă altcineva decât mine.
Voi, lucruri, sfinxuri mişcătoare, şi tu, iluminare!



vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.