Lupul singuratic merge
doamne, numai peste lege,
numai peste cea zăpadă
ce va fi cândva să cadă.
A-ntâlnit un îngere
dormitând în plângere.
Creierul i l-a mâncat
lupul cel înfometat.
Hlap şi hlop şi hlap şi hlop
i l-a fost mâncat pe loc,
nu acum ci-n viitor
lupul cel mirositor.
Pe zăpada ce va fi
alergase lupul gri
mult sătul, căci el mâncase
creier de mătase.
Dar şi viitorul trece
pe zăpada foarte rece.
Creierul cel mistuit
a căzut în infinit
de din lupul ce mâncase
creier fără oase.
Deci în dulce viitorul
foamea îşi lăţea decorul.
Decorbul.
Deorbul.
Lupul singuratic foarte
se înfometa de moarte,
însă îngeri adormiţi
foarte rari sunt şi seminţi.
Iară îngeri care dorm
se visează doar în somn.
Cade lupul singuratic
pe laba-ngheţând apatic
şi adoarme şi visează
îngeri pe zăpada trează.
Le mănâncă creierul
lepădându-şi obiceiul.
După-aceea în alt vis
leapădă tot ce-a ucis,
într-un infinit dormind
visător şi trimbulind…
Şi rămâne-n vis flămând
lupul şui şi alergând,
lupul cel din viitor
de arginturi şi de or.
Şi visând în vis adoarme
dintr-o foame, dragă doamne,
cu care l-ai otrăvit
de din sus din infinit.
Deci din visul visului
pupila irisului
şi-a deschis-o lupul singur.
Ah, şi ninge, şi ce dingur.
Îngerul visat
l-a întâlnit pe Ararat.
Creierul i l-a mâncat
însă nu s-a săturat,
repede el s-a golit
chiar în infinit.
Deci în visul, visul visului
doarme lupul Cristului
creieru-ametistului
şi ninsoarea tristului.
El mănâncă
numai stâncă
leapădă
o lebădă.
Cântec drag de lebădă.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.