Soldaţii dorm cu un braţ căpătâi
atât de destinşi, că portocalie
pe chip le răsare faţa dintâi
cea din copilărie.
Singur plantonul e treaz
şi-i priveşte în tăcere.
Peste odihna lor, azi
el are putere.
Îi veghează privindu-i pe rând
cu privire tandră, ciudoasă
... şi deodată începe să scrie în gând
o lungă scrisoare acasă.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.