Pietre fumegânde și cai rupți,
temple adolescente în ruină
din care zeul s-a smuls pe sine
lăsând lungi fâșii de piele verzuie
și aerul acesta înecăcios
al faptului că sunt
Haotică matriță în care-am fost bătut
împreună cu restul de sesterți
din amfora pe care el a uitat s-o mai ia cu sine
Îmbătrânesc necheltuit și neschimbat pe nimic
între aceste ruine adolescente,
între coloanele care încă mai miros
a piatră proaspăt lustruită.
Câteodată mă mai uit lung
înspre focul din cer
unde s-a mistuit zeul
Din fâșia de piele verzuie
mi-am făcut haine
E singurul lucru din mine și de pe mine
care nu se rupe.
Ține și nu se rupe.
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.