Vine Alexandra-anume,
să propună alte nume.
Cică astea-ar fi prea vechi
şi-o cam gâdilă-n urechi
şi că lucrurile toate
altfel s-ar fi vrut strigate,
însă n-au fost întrebate.
Când a fost de li s-a zis
cum se zice, n-au zis „pis".
Unele că n-au putut,
altele că s-au temut.
De aceea, spune ea,
să le zicem altcumva.
Luna, care stă ca-n droşcă,
mă gândesc să fie… cloşcă,
fiindcă luna, unde pui,
are-n preajmă, stele-pui.
(Soarelui, că e fierbinte,
o să-i zicem… ca-nainte!
Numele se potriveşte,
n-o să-i spui gânsac sau… peşte.)
Steaua-aceea, foarte mică,
o să fie pătlăgică,
iar luceafărul de seară
e când… brotăcel, când… pară.
Cum ai sta şi cum n-ai sta
norii sunt anapoda.
Şi, pe urmă, cum să-i strigi
nori, când sunt mai mult… covrigi?
După găurile rare
ei sunt, chiar, strecurătoare
pentru ploaie ori ninsoare.
Însă ploaia, dumneaei,
e, de fapt, porumb sau mei.
Coborâm pe-o picătură,
hop! la noi în bătătură.
Vai, copii, ce tevatură!
Fiindcă iarba, după ploaie,
încâlceşte blăni de oaie
(una laie, trei bălaie),
iar berbecii
stau în capătul potecii
şi scot coarnele, ca melcii.
— Melc, melc,
cotobelc,
dă-mi un nume pentru stradă!
— Spune-i, dacă vrei, livadă.
— Pentru pod, pentru copac…
— Curcubeu și, poate… lac.
— Pentru barcă…
— N-am de dat.
Ce-am avut s-a răsturnat!
din volumul "În orașul Poc-în-plic"
vezi mai multe poezii de: Nicolae Neagu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.