Când muzica-n tristețe cântă
Mi-nchipui lacul aurit
Și-o voce-adio ce cuvântă,
Mestecenii foșnind mocnit,
Fulgul zgârcit din bolta sură
Pe stinsul câmp fără de zori,
Calea lipsită de căldură
A zgribuliților cocori.
Demult mi-e inima beteagă
De fostele iubiri, beții
Și-ar trebui să înțeleagă
Că prea iubesc numai stafii.
Tot una-n casele plăpânde
Încearcă să le pui în cui!
Viorile doar suspinânde
Bocesc iubiri și-un lac gălbui.
Dar văd sub cerul strâns ca-n bocet
Clar chiar de lacrimi s-au ivit
Și lacul, cunoscuta voce,
Mestecenii foșnind mocnit.
Eternă despărțirea pare
Și timpuri nu au loc un pic...
Când melodia tristă doare
Nu mai vorbiți nimic...nimic...
1966
Traducere V. Bragagiu
vezi mai multe poezii de: Nikolai Rubţov
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.