Luminile pământului s-au stins, pe rând,
ca niște lampioane plutitoare
și-o liniște fantastică mă-nvăluie din neant.
O liniște precum un murmurat de-ncrețituri subțiri - șoptește apa!
Luna se-alintă molatic pe treptele-nfrunzite
și-mi curge pe buze săruturi de-argint.
Ce păsări! - lunatece statui
mă iscodesc din ramuri uscate și înalte.
Ascetice staturi de chihlimbar încremenesc
- sunt cerbii rămuroși - pe măguri violete,
iar răsuflarea lor, tăcere dunăreană
ce-mbracă meandrele
cu iluzorii văluri de mireasă...
Blând, fluviul își curge rădăcini spre zorii sângerii,
iar eu, eu șerpuiesc printre oglinzi,
ca o făptură flavescentă,
și-adun în solzi scântei - din întuneric.
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.