Nobilul care cerșea...
Adăugat de: Oancea Aurel

Mai adaug și eu o pagină despre prietenul trădat al omului, câinele. Câinele străzii sau, cum i se mai spune, câinele comunitar este ființa cu priviri triste, care nu înțelege purtarea oamenilor.
De ce, dintr-odată, oamenii au devenit atât de cruzi și puși pe fapte rele?
Să fie oare de vină sărăcia de care ne plângem, grija zilei de mâine, care a făcut din noi niște ființe de un egoism cum la nici o altă specie nu există?
Mă doare când văd copii și chiar adulți abandonați, locuind sub cerul liber și sălbăticiți, dar tot la fel mă doare și când văd copăcei frânți sau animale schilodite de semeni de-ai mei. La ce ne folosește dacă facem să sufere niște ființe nevinovate?
Sunt, cu siguranță, oameni care, în drum spre biserică, lovesc un animal care nu are altă vină decât aceea de a nu putea vorbi, apoi Îi cer bunului Dumnezeu să-i ajute.
Și ne mai mirăm că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile...

Într-un an, când prigonirea maidanezilor era în toi, am vazut un câine de o frumusețe rară. Stătea pe labele dinapoi în fața unui magazin de carne și aștepta. Oamenii treceau pe lânga el, unii nu-l luau în seamă, iar alții încercau să-l lovească cu piciorul. Nobilul animal, căci nobil era, se ferea din calea lor și-și ocupa iar locul. Când un trecător se oprea o clipă în dreptul lui, câinele îl privea în ochi și-și mișca coada, plin de speranțe. Dacă primea o mângâiere, îl urma câțiva pași și revenea "la post". Într-o zi, m-am așezat pe una din băncile de la marginea străzii și am tot privit. O femeie s-a oprit în dreptul lui, a rupt o bucată de pâine și i-a dat-o. El, câinele, nici nu s-a uitat la pâine, căuta privirea femeii. "Ei, javra dracului, te-ai învățat cu carne. N-am de unde să-ți dau carne", a bombănit femeia și și-a văzut mai departe de drum. Nu după mult timp, din magazin a ieșit un domn în vârstă și s-a oprit lângă câine. Bucuros, acesta îl privea. Omul i-a aruncat un cârnăcior, dar câinele nici măcar nu l-a mirosit, privirea lui era ațintită la acest om cu suflet bun care, dezamăgit că a pierdut cârnăciorul, a plecat. La fel făcea de fiecare dată când primea ceva de mâncare. "I-o fi sete", mi-am zis, și i-am dus apă într-o farfurie din plastic. Nu îi era nici sete. L-am mângâiat îndelung. Nu vă pot descrie fericirea lui.
Ziua următoare i-am adus un os cu puțină carne pe el; l-a mirosit, apoi s-a ținut după mine. Câteva zile nu l-am mai văzut, crezusem că l-au prins hingherii. L-am revăzut într-o seară, când mă întorceam acasă. A venit spre mine, s-a așezat înaintea mea și mă privea, dând din coadă. "N-am la mine nimic de mâncare, măi băiatule", i-am zis. A mișcat capul într-un anumit fel și privirea lui părea să-mi spună: "Chiar așa? Nu ai tu pentru mine ceva de mâncare?". M-am căutat prin buzunare: mai aveam ceva mărunțiș. Am cumparat o pâine și i-am dat jumătate din ea. M-a privit câteva secunde cu recunoștință, după care a mâncat jumătatea de pâine; a cules de pe jos și firimiturile. I-am dat și cealaltă jumătate, pe care a luat-o și a dus-o sub o mașină din parcare. Am dat să plec către casă, dar m-a ajuns din urmă și s-a așezat în fața mea. L-am mângâiat timp de câteva minute și "m-a lăsat" să plec. Scena s-a repetat trei sau patru seri, după care nu l-am mai văzut cam două săptămâni.
L-am reîntâlnit în fața magazinului de carne, "cerșind" din priviri dragostea oamenilor. La o ureche avea o capsulă metalică: niște nemernici îl mutilaseră, dar el tot mai căuta dragostea oamenilor, el iubea oamenii. L-am mângâiat, după ce mai întâi am alungat un puradel care se pregătea să-l lovească cu o nuia (ruptă, bineînțeles, dintr-un copăcel). Mă privea cu ochii scăldați în lacrimi. Mi-ar fi spus, poate, povestea lui, cum a fost pe vremea când era un cățeluș dolofan și se jucau copiii cu el, cum, deși îl iubeau, stăpânii l-au părăsit, iar el, cu mintea lui de câine, nu poate înțelege de ce; cum, de atunci, își caută el un prieten adevărat, de care are nevoie mai mare decât de o bucată de pâine.
A fost ultima dată când l-am văzut...


Aurel Oancea