Plouă încet peste pașii uitării,
Iar picăturile de apă răzbat în bătaia vântului.
Norii grei se adună deasupra inimii mele,
Și își varsă amarul de peste zi.
Frunzele cad ușor, acoperind pământul în culori arămii,
Și toate cărările mistuite de cunoștiințe,
Sunt acum date uitării,
Și pământul devine neted, fin.
Privirea din ochii ei se schimbă,
Tonul vocii devine ușor copilăresc,
Și doar uneori, își amintește cu adevărat cine am fost,
Când o rafală puternică zboară pentru scurt timp frunzele presate de apă.
Și pentru o secundă,
Ploaia se oprește,
Apa intră în pământ,
Și ce a rămas sub putregaiul frunzelor iese la iveală.
Raze subțiri de soare,
Răzbat prin norii gri,
Și înainte să fie înghițite iar,
Dor pentru o clipă,
Iarba parcă înverzește iar.
Și uneori ea chiar mă întreabă:
- Cine ești?
- Sunt Tu.
- Eu?
- Am fost cândva.
- Și acum?
- O umbră…
- A cui?
- A ta.
O umbră a ceea ce ai fost,
O figura diformă,
O amintire tristă,
O fărâmă de conștiință,
Ferecată între trecut și prezent.
În zadar,
Căci ploaia începe iar,
Iarba verde se îneacă,
Frunzele cad din nou pe pământ,
Și întunericul se lasă subit,
Până înghite și ultima fărâmă aducere aminte.
vezi mai multe poezii de: Stag
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.